Falsitatea Horoscopului şi a Zodiacului (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Omul nu poate fi constrîns de împrejurările exterioare, căci el este totdeauna şi pe deplin liber (libertatea este un blestem şi, totodată, unica sursă dc măreţie a omului); el este totdeauna responsabil de faptele sale, pe care nu le poate sau nu vrea să le justifice, evocînd constrîngeri exterioare. Dacă, la apariţie, magia, astrologia, alchimia îşi au o explicaţie, astăzi, practica ocultismului nu numai că nu se justifică, sub incidenţa cunoaşterii ştiintifice, dar ea devine dăunătoare atît pentru individ, cît şi pentru societate, constituie un pericol la adresa progresului, o frînă pentru dezvoltarea umanităţii, a religiei, a mîntuirii. Răspunsurile ocultismului nu pot avea niciodată încărcătura adevărului, ci sînt doar pseudoexplicaţii, avînd darul de a echilibra individul pe moment. Cu cît credinţa oamenilor în forţele oculte este mai mare, cu atît speranţele iluzorii vor creşte. În mod proporţional, neîmplinirea speranţelor, întemeiate pe credinţa rezolvării cu ajutorul ocultismului, produce stări deprimante, drame sufleteşti iremediabile, unele culminînd cu sinucideri. Cele mai vechi informaţii scrise despre magie datează de 6000 de ani, toate provenind din Egipt şi Mesopotamia. La greci, ca fondator al magiei este considerat Hermes; în Biblie, ctitori ai magiei sînt consideraţi Seth (al treilea fiu al lui Adam) şi Ham (al doilea fiu al lui Noe); la persani – Zarathustra. Tipul evoluat de magie – religie apare în India (Shambala). De aici trece la caldeeni (folosită în scop practic în cunoaşterea vegetalelor, mineralelor şi metalelor), apoi la egipteni, popor extrem de credul şi superstiţios. Antichitatea europeană, mai raţională, va vedea într-un mod diferit vrăjitoria, detaşînd-o oarecum de religie, spre a aureola, cu calitate de mag, unele personalităţi ale gîndirii. De exemplu, pentru greci, Orfeu era un magician, dar magicieni erau şi Hermes, Pitagora, Platon, Lycura, precum şi Calisthene, care călătorise în India, Caldeea şi Egipt. Domiţian avea mai mulţi magi în anturajul său, în timp ce Adrian a încercat să lupte cu vrăji împotriva vrăjitorilor. Marc Aureliu se afla permanent însoţit de astrologul său Armsphis, iar Alexandru Sever va institui cursuri publice de astrologie. Triumfînd impostura, arta iniţială a magilor îşi pierde puritatea, inocenţa sa primitivă devenind o grosolană adunătură de manopere iluzioniste, de formule bizare, gesturi actoriceşti şi practici superstiţioase. Degenerarea magiei în şarlatanie a trezit reacţia unor filozofi ai Antichităţii. Democrit (460-370 î. Chr.) a publicat lucrări împotriva practicii ghicitului demonstrînd contrafacerile acesteia, menite a prosti mulţimea, iar Lucian (120-180), în „Dialogurile zeilor şi Dialogurile morţilor“, supune această îndeletnicire a ghicitului unui atac frontal, lucid, ferm, bazîndu-se pe o fină observaţie.

Divinaţia ajunge o categorie aparte a magiei, bine conturată şi, la rîndul ei, se va divide într-o gamă din ce în ce mai largă de variante. Nebunia ghicitului a născut, încă din Antichitate, o varietate foarte mare de metode pentru dezvăluirea viitorului. Mania ghicitului a cunoscut momente de ascensiune şi de regres, corelate cu evoluţia marilor evenimente istorice, economice, religioase, sociale. Întotdeauna ghicitorii au înflorit în perioade de frămîntări şi au decăzut în cele de echilibru şi linişte. Cel ce ghiceşte speculează cu mult cinism naivitatea omenească, urmărind un singur scop – profitul material.

(va urma)

NICOLAE TROFIN

COMENTARII DE LA CITITORI