Falsul mit al omului slab

in Lecturi la lumina ceaiului

Motto: „Meritul societăţii este acela că te umileşte“

Virginia Woolf – „Jurnalul unei scriitoare“

 

Evoluţia umanităţii a însumat crearea de repere, dar o societate secată la refluxul dezvoltării individului propune repere false, sau întreţine unele vetuste. În accepţiunea curentelor de gîndire cu nucleu raţionalist, divinitatea este cel mai vechi asemenea reper fals – beneficiind, însă, de circumstanţele minimei cunoaşteri din epocile pre şi protoistoriei. După alte teorii antropologice, reperul omului puternic, în contrast cu cel slab, ar putea fi la fel de vechi – iar transformarea „celui puternic“ în arhetip, erou cu asocieri supranaturale sau chiar în divinitate, a venit firesc. Desigur, în unele segmente ale dezvoltării, a existat şi radicalismul -„cel ce merită să trăiască“- luînd în considerare unele aparenţe. În fine, dihotomia majoră a prunciei omenirii a reprezentat-o… femeia. Venerată ca purtătoare şi păstrătoare a miracolului creaţiei şi înmulţirii, femeia era, totuşi, inferioară bărbatului, într-o epocă în care supravieţuirea şi supremaţia depindeau de forţa fizică. Ca o paranteză la dihotomia femeii străvechi – pînă astăzi nu s-au adus probe irefutabile în legătură cu existenţa unei perioade a matriarhatului. În epoca de emancipare spirituală a Antichităţii politeiste, importanţa femeii, a elementului slab corporal din binomul umanităţii, este similară cu recunoaşterea (importanţei) inteligenţei, a măiestriei – devenite rivale ale calităţilor motrice – ancestralele atuuri masculine. Astfel, se poate afirma că, în acea perioadă de dezvoltare a societăţii, ideea, reperul fals (cum l-am denumit iniţial) al omului slab era uitat. Şi, totuşi, umbrele începuturilor primitive şi sîngeroase nu dispăruseră, ci se recompuneau în două monstruozităţi… – excluderea celui imperfect fizic şi anatema (asupra) celui care părea altfel – ca înfăţişare, neam, limbă sau gîndire. Amîndouă forme de existenţă considerate inferioare, demne de dispreţ –  sînt noile forme ale omului slab.

Odată cu exagerarea încrederii în puterea brută a armelor reapare, grevată pe aparenţe înşelătoare, reperul omului sănătos, contrapus celui imperfect fizic, de fapt, noul om slab. Spartanii îi ucideau pe cei imperfecţi fizic, dezvoltînd, însă, o boală mult mai gravă, la nivel social, care avea să ducă la o pervertire morală generală şi la căderea Cetăţii. În Istorie, diversele asemenea încercări de clasificare a oamenilor în funcţie de aparenţe s-au soldat cu eşecuri la nivel societar – ultima tentativă fiind cea „ariană“, a hitleriştilor. Şi, în ciuda unor asemenea exemple tragice, diverse grupuri continuă să peroreze pe acest subiect. A doua monstruozitate este asimilarea omului slab cu „inferiorul“ – ca etnie, înfăţişare, limbă, gîndire şi credinţă, pînă la origine şi avere… Această a doua formă de fals monstruos a străbătut secolele şi civilizaţiile, fiind, poate, şi cea mai mare ameninţare la adresa Umanităţii. De ce? Pentru că o construcţie bazata pe ceva fals, se va prăbuşi.

Pare incredibil, dar după 5-6000 de mii de ani de creaţie culturală, după mii de ani de la inventarea scrisului şi a legilor, după alte mii de ani de stăpînire a elementelor naturii şi după călătoria spre marginile, altădată legendare, ale sistemului solar, ei bine, falsul, reperul omului slab, stă la baza construcţiei omenirii de azi!

Acea culme a evoluţiei umaniste, celebra afirmaţie a lui Thomas Jefferson „All men are created equal“ – Toţi oamenii sînt creaţi egali – fundament al „Declaraţiei de Independenţă“, din 1776, a continuat cu Libertate şi Egalitate, în 1789, mai apoi cu Fraternitate… dar de cîte ori a fost abandonată această idee … chiar în istoria celor mai mari democraţii moderne? Oameni de culoare, asiatici, evrei, ba chiar săraci care şi-au oferit munca – cîţi nu au trecut prin perioade de sclavie sau de felurite forme ale discriminării şi ostracizării sociale? Cîte bătălii, la propriu, nu doar la figurat, au trebuit să susţină femeile pentru egalitate? Ca să nu mai amintesc de o structură, suficient de discretă ca să conteze în conducerea lumii, în care femeile sînt de neacceptat?…

„Marile democraţii“, autointitulate „lumea civilizată“, încalcă legile internaţionale atunci cînd vine vorba de drepturile „oamenilor slabi“. Semenii noştri din această categorie sînt îndepărtaţi şi „trataţi“ cu „sancţiuni“: garduri de sîrmă, lovituri aeriene şi bombardamente cu drone… dar mai ales cu sintagma „pagube colaterale“.

Una dintre cele mai sinistre glume este să repeţi, ca un isihasm al umanităţii, esenţialul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului:  „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi. Ele sînt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii. Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale. Nimeni nu trebuie să fie arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar“.

Lumea de azi… Cu cîtă convingere se exclamă „Marxismul e o prostie, oamenii nu sînt, şi nu pot fi egali!“. Marxismul nu a apărut ca o revelaţie, ci este rezultatul evoluţiei gîndirii, atît  sub aspectul cunoaşterii ştiinţifice, dar şi al înţelegerii interumane; Marx sau comuniştii nu au rupt Istoria, ci au împlinit, structural, social, programatic, ceea ce creatori ai culturii, filosofi, chiar şi oameni ai cărţilor sfinte reclamă… poate de milenii. Inegalitatea e un fals, apelativul „omul slab“ e un imens afront adus evoluţiei – şi este sursa existenţei unui rău ancestral.

Viaţa poate să-l confrunte pe un strălucit intelectual cu o probă fizică, în faţa căreia acesta este neajutorat… Aceeaşi viaţă îl expune pe un campion sportiv unei probe intelectuale, iar în cazul acesta, superioritatea lui unilaterală este inutilă. Care dintre cele două momente este decisiv pentru stabilirea „omului slab“? Sau, cum se stabileşte inegalitatea?

Musculoşii luptători ai epocilor în care principala armă de luptă era spada au fost conduşi la victorie de un Alexandru – supranumit „cel Mare“… chiar dacă era şchiop, de un Hannibal, care uimeşte şi azi prin luciditatea sa strategică… cu toate că marile sale bătălii le-a urmărit cu un singur ochi, iar armatele uriaşe ale Imperiului Roman de Răsărit au fost duse de un… pitic, generalul Belisarie. Şi exemplele sînt multe… Ce încredere am putea avea în muzica unui surd, în picturile şi sculpturile unui orb?… S-ar putea anula statul de capodopere creaţiilor lui Beethoven sau Edgar Degas? Slăbiciunea cumplitei epilepsii nu l-a împiedicat pe Dostoievski să scrie mai bine decît orice alt favorit al muzelor, iar cumplitele prăbuşiri psihice nu o opresc pe Virginia Woolf în a se înalţa pe cel mai înalt soclu al literelor.

Închei cu o durere… poate mai mare decît oricare: justificarea avortului prin situaţia materială slabă a mamei sau a familiei. Mai bine să nu se nască, decît să ajungă un chinuit, sărac, un vagabond pe străzi, spune mama. Cu alte cuvinte, să nu fie unul dintre „oamenii slabi“, paria ai evoluţiei, ai minunatei lumi de azi. Sînt convins că un asemenea gînd nu poate apărea în capul unei mame fără inocularea, de către societate, a nenorocirii şi a inevitabilului catastrofic reprezentat de situaţia de „om slab“… De fapt, prin experienţa proximă în timp şi spaţiu, se demonstrează cîte miracole au săvîrşit, sau au lăsat în urma lor, oamenii fără şanse aparente, „oamenii slabi“. Folosesc perfectul compus pentru că trecutul e deja o probă, pe cînd prezentul încă nu recunoaşte existenţa „oamenilor slabi“. Acesta este un mit fals al unei lumi bazate pe … fals. Există, însă, societăţi suficient de slabe pentru a nu descoperi ambrozia, rara hrană a nemuririi zeilor, din fiecare om respectat şi preţuit acolo unde, şi cum trebuie.

Dragoş Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI