Fantoma de la Operă

in Lecturi la lumina ceaiului

Gata, fraţilor, m-am lămurit definitiv şi irevocabil: problema nr. 1 a României contemporane n-o reprezintă şomajul în continuă creştere, demografia în continuă scădere, bugetul ori şoselele în continuă degradare, ci gîlceava de 3 parale de la Operă! În comparaţie cu ce se întîmplă acum pe scena (de fapt, în culisele) unde cîntau cîndva Nicolae Herlea, Dan Iordăchescu sau Marina Krilovici, şi dansau Irinel Liciu ori Magdalena Popa, gîlceava Ponta-Băsescu a rămas un mizilic. Nemaivorbind de „răzbelul rozelor“, cel dintre PSD şi colegu’ lu’ Mihai Viteazu’, un anume Zgonea şi nu mai ştiu cum.
Am pierdut 500 de milioane de dolari fiindcă n-am fost în stare să construim o bucăţică de autostradă, necesară unei investiţii străine care ar fi adus 2000 de locuri de muncă, başca cine ştie cîte beneficii ulterioare? Ei, şi?! Banii ăştia nu ne ajungeau nici să plantăm celebrele panseluţe, necum să amenajăm încă un teren de fotbal în pantă, un patinoar în care plouă sau un parc în mijlocul Bărăganului. Dă-l încolo (adică mai înspre Polonia) de juma’ de miliard, că nu banii ne-au făcut pe noi, ci noi îi facem pe ei; îi facem pierduţi prin Panama, Seychelles, coteţul cîinelui şi alte tainiţe…
A fost destituit careva pe chestia asta? I s-a imputat vreun firfiric? Aşş! Că noi nu ne pierdem vremea cu fleacuri sub 1 miliard! În schimb, cînd ministrul Culturii n-a fost în stare să dea cu biciul în fantoma ce agită spiritele la Operă, s-a văzut tras pe dreapta, vorba lu’ Chiriluţă, cît ai zice Şuteu! Dincolo de ceea ce i-a transmis public preşedintele Iohannis, nu-i exclus ca premierul Cioloş să fi avut şi alte motive să dea cu cuţîtu’n’chiatra debarcatului Alexandrescu. Totuşi, ca nepriceput în ale politichiei, mă întreb de ce nu l-o fi destituit şi pe domnul Dîncu, din moment ce – după cum văzui la tembelizor – dumnealui fusese primul sol de pace trimis (degeaba) acolo, c-o năframă-n vîrf de băţ?! După cum, mai mult decît reperul Dîncu, mă surprinde cum de Ambasada SUA la Bucureşti n-a avut nimic de zis (şi) pe tema asta?! Nici Uniunea Europeană! Probabil că or fi fost în vacanţă de Paşte…
M-am mai întrebat dacă nu cumva recenta rocadă ministerială s-o înscrie în categoria Ţara arde şi baba se piaptănă? Ne-ne-ne, nici pomeneală! Dimpotrivă, face parte dintr-o strategie foarte dibace. Ce-aţi spus?… S-avem pardon, nu vă grăbiţi să o numiţi diversiune de 2 lei, că s-ar putea să greşiţi… Mie, unul, mi-a devenit limpede că Bărbierul din Sevilla, dacă şi-ar ascuţi bine briciul, ar fi singurul capabil să radă bărbile pe care ni le pun politicienii (mai ales cînd se apropie alegerile) cu referire la salarii, pensii şi toate celelalte; că Dama cu camelii ne abate, cît de cît, atenţia de la dama cu poşete, care, pînă nu demult, avea pe mînă valuta ţării; că ginerică Figaro a depăşit, la capitolul „dar de nuntă“, pînă şi mormanele declarate de cîteva somnităţi ale prezentului; că Lacul lebedelor, după cum a aflat tot mapamondul, asigură resursele de proteină fără colesterol, necesare unui anumit segment al diasporei noastre; în fine, că Traviata reprezintă un real suport pentru „moralul trupelor“. Murind, sărmana, de tuberculoză, la nici 23 de ani, ne-a făcut să privim cu alţi ochi grav-bolnavul nostru sistem de Sănătate: iată, fraţilor că se poate şi mai rău de-atît!
Cu speranţa că Avocatul Poporului trăieşte, că e bine sănătos şi în plină formă, că n-a ajuns şi dumnealui vreo fantomă (cum cîrtesc cîţiva neavizaţi pe la televizor), gîndindu-mă, de asemenea, că această problemă s-ar putea să-i figureze printre atribuţii, îi supun atenţiei următoarele: Parlamentul a definitivat, cică, o lege privind pensiile speciale pentru ziarişti, actori şi nu mai ştiu cine. Să fie primit!, ar fi spus Tudor Vornicu. Să fie primit, bineînţeles – citîndu-l acum cu subiect şi predicat pe Ciutacu – „de cei care au atins în viaţă vîrsta pensiei“, nu şi de fantomele celor ce-au fost cîndva… Numai că legea asta se arată a fi ea însăşi un fel de fantomă. În sensul că, dacă am înţeles bine, nu toţi ziariştii-ziarişti şi actorii-actori vor beneficia de ea, ci doar ăi de-au fost şi membri ai Uniunilor de Creaţie, cu cotizaţia plătită la zi! Ceea ce, făcînd puţin haz de necaz, îmi aduce aminte de bancul în care Ivan o fugărea pe Nataşa prin pădurice, cu intenţia -credea/spera ea – să o violeze. Pentru ca, în momentul în care o ajunge, Ivan să recunoască, gîfîind, scopul urmăririi: Davai cotizaţia!
Aşadar, staţi puţin, fraţilor, că ceva nu-i în regulă: legea e gîndită, şi redactată, pentru ziarişti şi actori, ori pentru… cotizanţi?! Cu alte cuvinte, un actor de linia-ntîi, care a interpretat la viaţa lui roluri magnifice şi a jucat în zeci de filme, dacă n-a cotizat la Uniunea de care aparţine breasla, va rămîne cu nemernica pensie de 1600 lei, precum Vladimir Găitan?! În schimb, orice figurant, orice „duce tava“, dacă a fost pe fază, cum se zice, şi s-a vîrît în Uniune, îşi va rotunji pensioara! Sînt convins, domnule Avocat al Poporului, că mulţi artişti cu A mare au fost prea boemi, prea pluteau în sferele lor înalte, ca să se aplece spre asemenea minore aspecte pămînteşti. Că de-aia erau mari… Bunăoară, mă întreb dacă un titan precum Gheorghe Dinică a avut inspiraţia să cotizeze la Uniunea Artiştilor, sau cum i-o zice chestiei ăleia? Tare mi-e că nu; el era prea ocupat cu filmările, cu „Take, Ianke şi Cadîr“, desigur, şi cu cotizarea la „Şarpele roşu“, ca să mai aibă timp de fleacuri.
După cum, referindu-ne la ziarişti… Dar, poftim, iau cazul meu, cu precizarea că vorbesc în numele atîtor altora: dacă am fost zeci de ani angajat al unei redacţii (cu carte de muncă, cum se spunea), dacă am scris mii de articole şi am făcut zeci de reportaje televizate, alegîndu-mă de pe urma lor şi cu vreo 14 premii, dar şi cu tot atîtea procese de presă (toate cîştigate), însă n-am devenit şi membru al unei Uniuni de creaţie (mulţi ani şi ea fantomatică), nu mă încadrez în prevederile legii? Nemaivorbind de faptul că, ani şi ani, am cotizat conştiincios la Sindicatul Ziariştilor! Păi, mai Uniune decît acel Sindicat, ce altceva putea fi? Bravos, naţiune, halal să-ţi fie! Bine că se vor încadra în litera şi spiritul legii respective o sumedenie de colaboratori, care publicau, din cînd în cînd, cîte o ştiruliţă! Şi aia rescrisă de… necotizanţi ca mine, că altfel nu putea vedea lumina tiparului.
Vă asigur, domnule Avocat al Poporului, că sînt foarte mulţi confraţi de valoare, nedreptăţiţi de această lege. O sumedenie de gazetari de clasă n-au avut timp, probabil nici nu i-a interesat, să se înscrie prin Uniuni de creaţie, care, teoretic, nu le ofereau nici un fel de perspectivă. Erau prea aplecaţi asupra maşinii de scris, ca să mai aibă timp şi chef de altceva. Motiv pentru care mă întreb, şi vă întreb: cîţi gazetari adevăraţi au participat, sau măcar au fost chestionaţi, la elaborarea în Parlament a legii cu pricina?
Îmi amintesc cum, acum cîţiva ani, iniţiind eu niscai obligatorii modificări ale Legii Antiviolenţă în Sport, am participat la cîteva şedinţe ale Comisiei Artă-Cultură-Sport, sau cum se numeşte ea. Figurau acolo, între alţii, doamna Ecaterina Andronescu, primarul Timişoarei, un alt membru, nu-i mai ţin minte numele, care confunda Cabulul cu Cahulul, Cristian Ţopescu, care nu prea venea la şedinţe… În fine, mai mult de jumătate dintre membrii comisiei au recunoscut că nu mai fuseseră pe un stadion de fotbal de nu mai ţineau minte cînd, dar, iată, ei aprobau, sau nu, textul Legii Antiviolenţă! Aveau păreri… Daţi-mi voie să-mi imaginez că la fel au stat lucrurile şi în cazul de faţă.
Aşa stînd lucrurile, dacă dumneavoastră, stimate domnule Avocat al Poporului, nu aveţi atribuţii pe direcţia celor relatate mai sus, sau nu aveţi chef să vă băgaţi în asemenea mizilicuri, îngăduiţi-mi să adresez sesizarea şi domnului preşedinte Klaus Werner Iohannis; cu rugămintea să reflecteze niţel la cele scrise aici, acum, de mine, înainte de a promulga legea cu pricina.
Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, vorba prietenului Tavi Vintilă, să fiu bine înţeles: nu cer, Doamne fereşte, să nu beneficieze de lege cotizanţii, chiar dacă, unii dintre ei, n-au fost nici pe sfert artişti, sau ziarişti, pe cît necotizanţii. Cer doar ca ziariştilor-ziarişti, şi actorilor-actori, care şi-au mîncat vieţile şi sănătatea pe scenă, ori deasupra maşinilor de scris, să li se dea ce li se cuvine. Dacă nu şi nu, atunci am respectuoasa rugăminte să reformulaţi denumirea legii, conform cu situaţia de fapt şi de drept: să-i ziceţi, de-un parexamplu, Legea Specială pentru Cotizanţi.
Domnule Avocat al Poporului, dar poate că aveţi atribuţii în legătură cu tragi-comedia, ca să nu-i spun şuşanea ordinară, pe care v-o relatez mai jos:
Am primit de la Biroul Executorilor Judecătoreşti Asociaţi Leanca şi Măgureanu o somaţie, prin care mi se aduce la cunoştiinţă că „Cererea de executare silită formulată de CNADR, fiindcă aţi circulat fără rovignetă în ziua de…, pe drumul cutare…, a fost aprobată de Judecătoria Sector 3 Bucureşti, drept care a început urmărirea silită împotriva dumneavoastră“, bla-bla-bla şi tra-la-la. Bine, dar achitasem demult amenda cu pricina! O achitasem eu, ce-i drept, numai că, vedeţi dumneavoastră, nu-i după cum vrea legea, nici logica normală, ci după cum vrea muşchii nu ştiu cărui legiuitor de 2 lei, cu facultatea absolvită pe bază de ştiţi dumneavoastră ce: Judecătoria decisese că sînt urmărit pentru neplata unei… a doua amenzi, de 28 de Euro, ca taxă de despăgubire!
Întrebarea nr. 1: Două amenzi pentru aceeaşi culpă?!
Întrebarea nr. 2: Instanţa condusă de preşedintele Mincă Diana Eliza a putut decide fără să mă citeze şi pe mine?! Atunci, cum rămîne cu principiul fundamental al lui audiatur et altera pars?!
Întrebarea nr. 3: Pentru ce anume CNADR, ca instituţie de Stat, s-a adresat, spre urmărire fiscală, către Leancă-Fleancă, sau cum le zice, deci unei societăţi particulare, şi nu ANAF?!
De fapt, la întrebarea nr. 3 pot răspunde eu: s-au adresat pe bază de bara-bara, de foame-n gît şi de dă-l în mă-sa de român! Pă bază dă sa manîncă şî gura lor, da şî gura lu’ văru’ Ganciu, o bucŕ de jîmblă! Fiindcă ANAF, oricît de hămesit şi el, n-ar fi putut să încarce chiar cu atîta neruşinare nota de plată: 20 de lei taxă timbru executare, 100 de lei cheltuieli necesare executării silite, 5 lei înregistrare dosar în format electronic, 9,80 lei cheltuieli transmitere cu poşta acte de procedură, 10 lei formare dosar, 15 lei onorariu executor judecătoresc. Şi staţi că nu s-a terminat, abia acum urmînd bomba: 200 de lei consultanţă întocmire dosar executare silită! Consultanţă cu cine? Probabil cu alţi foame-n gît! Sa manîncă şî a treia gurîţă o bucaţîcă… Cum ar veni, alde Lenacă-Fleancă sau cum naiba le zice, contra 200 (două sute) de lei ciordiţi din pensia lu’ băiatu’, recunosc că nu erau în stare să întocmească dosarul de executare silită!
Şi staţi că nu s-a terminat: Leancă-Fleancă, sau cum naiba le zice, mă mai somează ca în termen de 1 (una) zi de la primirea somaţiei să achit datoria, că altfel unde-mi stă capul îmi vor sta şi picioarele! Sau invers, nu mai reţin. Doar 1 (una) zi? Păi, puteam să fiu în concediu, sau, Doamne fereşte, în spital. Drept care, întrebarea nr. 4: În ce ţară trăim, domnule Avocat al Poporului?!
Optimist iremedibil cum sînt, nu m-ar mira să-mi răspundeţi.
Dar am deviat de la subiect… Va reuşi doamna Şuteu să alunge fantoma ce bîntuie, de ceva vreme, Opera? – that’s the no. 5 question! În caz că nu, va fi destituită şi dînsa?… Aţi înţeles, mă refer la doamna ministru, nu la fantomă. Păi, cine-a mai pomenit fantomă destituită?! Deşi, dacă mă gîndesc niţel, la noi e posibil orice. Să trecem peste: iată întrebările fundamentale, pe lîngă care, bineînţeles, cele referitoare la şomaj, sănătate, învăţămînt, sport etc., etc., aproape că nu mai contează.

SORIN SATMARI

COMENTARII DE LA CITITORI