Fantome şi vampiri

in Alte știri

Fantome şi vampiri

 

Mergînd la rădăcinile credinţei antice, potrivit căreia sufletul îşi vizitează trupul şi rămîne, mai mult sau mai puţin, dependent de acesta, a apărut convingerea – care a domnit odinioară şi care n-a încetat să fie foarte răspîndită – că morţii neîngropaţi sînt spirite agitate şi, prin urmare, periculoase. În vechiul Babilon, aşa-numiţii etimmu erau o categorie de demoni răi, iviţi, mai ales, din morţii neîngropaţi. Ei rătăceau în mod jalnic pe pămînt, se hrăneau cu resturi şi erau gata, întotdeauna, să se lege de cei vii. Vechii atenieni aveau o grijă deosebită să acopere trupurile războinicilor căzuţi în bătălie (şi tot astfel făceau şi irochezii din America), pentru a scuti de suferinţă atît fantomele, cît şi familiile supravieţuitoare. În Roma primitivă, spiritele ale căror trupuri nu erau îngropate după ritualurile potrivite bîntuiau încolo şi încoace, încercînd să facă rău, la fel ca vagabonzii lipsiţi de un cămin. Abandonarea, lipsa oricărui adăpost reprezentau

o permanentă tulburare pentru morţi, îndemnîndu-i să se răzbune pe familiile care

îi neglijau.

Anumite popoare împărtăşesc, chiar şi astăzi, convingerea că morţii vor fi neiertători şi răzbunători dacă nu au un cămin.

În Nigeria, de exemplu, ca şi la multe alte populaţii de culoare, se crede că sufletul – dacă n-a avut o ceremonie funerară oficială – aleargă neconsolat în locurile cunoscute, bîntuind mărăcinişul, sau satul. În Africa occidentală, aceste spirite rătăcitoare – sisas – sînt temute de toţi indigenii, din cauza puterii lor malefice. La karenii din Birmania şi la maorii din Noua Zeelandă există, de asemenea, credinţa că pot fi vizitaţi de fantome nefericite, care nu cunosc odihna atîta timp cît ele nu au un mormînt. În opinia chinezilor (atît de scrupuloşi în privinţa formei), înmormîntările care demonstrează zgîrcenia, sau neglijenţa nu sînt cu nimic mai bune decît absenţa înmormîntării. Spiritul suferă la fel de mult şi dacă ritualurile sînt îndeplinite în pripă, sau fără delicateţe. De aceea, funcţionarii învinuiţi de ofensă adusă Împăratului erau condamnaţi la funeralii sărăcăcioase; de asemenea, criminalilor le era refuzat adăpostul unui mormînt. Pe de altă parte, au existat, întotdeauna, mulţi oameni de bine, care şi-au făcut o îndatorire din a îngropa, din milă, morţii necunoscuţi; sau, poate, reamintindu-şi poveştile despre spectrul care-i vizitează pe cei vii, pînă ce un vrăjitor descoperă, undeva, osemintele neglijate ale cadavrului, ei încearcă să îndepărteze pericolul, prin îngroparea acestora.

Dacă „omiterea“ îngropării unui tată, sau a unui bunic împinge spiritul întărîtat la răzbunare, nu înseamnă că există mai puţine riscuri în cazul în care se neglijează ofrandele care i se cuvin. Spiritele strămoşilor nu trebuie să fie doar îngropate, ele trebuie să fie hrănite şi îngrijite. Astfel, aşa cum am arătat deja, în cultul strămoşilor, existent la toate rasele, la motivele care decurg din îndatorire şi afecţiune s-a mai adăugat şi teama de a nemulţumi, sau irita, sufletele dispăruţilor, atîta timp cît ele depind de îngrijirea celor vii. Tot atît de uşor de înţeles este şi teama generală pe care o inspiră fantoma unui om asasinat. Furia sa, aşa cum este şi firesc, se întoarce, mai întîi, împotriva autorului crimei; dar familia victimei va suferi la fel, dacă nu va aplica Legea Talionului, ori dacă nu impune, în apărarea mortului, o pedeapsă considerată satisfăcătoare. Negrii Ba-Ila cred că fantoma unui om asasinat urmăreşte criminalul şi îl ia în posesia ei; potrivit indienilor ponka, aceasta fluieră mereu, pînă cînd criminalul înnebuneşte. În Noua Guinee, sufletul victimei era îndemnat, prin strigăte şi bătăi de tobă, să-şi atace asasinul, căruia îi putea lua vederea, dacă nu chiar viaţa. Tot aşa, eriniile Greciei antice, care îi bîntuiau şi îi persecutau pe cei vinovaţi, nu erau altceva, cel puţin o vreme, decît spiritele victimelor. Oricine a parcurs poveştile populare cu strigoi, din timpurile noastre, a reţinut, desigur, că, în multe cazuri, asasinul nu îşi putea găsi liniştea. Pentru a nu menţiona decît unul din sutele de cazuri, iată-l pe cel al unei doamne ucise în camera sa şi al cărei cadavru a fost ascuns într-un cavou. Bineînţeles că spiritul acesteia n-a cunoscut pacea pînă nu a denunţat ucigaşul şi nu a indicat locul în care el şi-a tîrît victima. Acesta este modul de a acţiona al fantomelor oamenilor asasinaţi: ele revin la locul crimei şi-l tulbură pe ucigaş pînă cînd acesta este demascat şi plăteşte cu viaţa pentru sîngele vărsat.

Fantoma unui sinucigaş este încă şi mai rea. Actul ce contravine naturii o umple de insatisfacţie, de supărare şi de răutate. Ea poate constitui un pericol pentru oricare om, mai ales pentru un duşman faţă de care nutreşte o ură personală. În mod obişnuit, se crede că, după sinucidere, spiritul celui decedat îl va vizita pe cel care i-a făcut o nedreptate şi care l-a adus pe omul respectiv în starea de a-şi pune capăt zilelor. Printre mobilurile sinuciderii trebuie să se ia în considerare şi incitarea de a alege această cale, din supărare. La anumite populaţii din Africa meridională, de exemplu, atunci cînd un om a fost lezat, sau ofensat, şi nu obţine satisfacţie, el se mînie, se duce la duşmanul său şi-i spune: „Mă voi omorî şi voi reveni, sub forma unui spirit rău, ca să te hărţuiesc“.

Acelaşi motiv al răzbunării este invocat, uneori, drept pretext, în India, pentru a explica o sinucidere ocazională. Acesta a fost şi cazul unui brahman, care s-a aruncat într-un puţ, el dorind ca, în acest fel, fantoma sa să-l poată persecuta, în viitor, pe vecinul său. Mai mult, unii chinezi sinucigaşi obişnuiesc să se spînzure la uşa duşmanilor lor. Oricît de dur ar putea să pară acest procedeu de sinucidere, există convingerea că situaţia va fi şi mai dură pentru „victima“ rămasă în viaţă.

Un obicei legat de sinucigaşi constă fie în a-i lăsa fără mormînt, aşa cum procedează unele triburi africane, fie în a-i îngropa într-o manieră aparte. În vremea vechii Rome, o lege pontificală interzicea ritualurile funerare obişnuite în cazul celor ce şi-au luat singuri viaţa. Cartea de Rugăciuni a Bisericii Episcopale americane conţinea (pînă în 1928) o menţiune potrivit căreia „Rînduiala pentru îngroparea morţilor“ nu se putea aplica „oricui şi-a ridicat mîinile violente asupra lui însuşi“. Obiceiul de a înhuma sinucigaşii în cimitir în timpul nopţii şi de a orienta mormintele lor de la Nord la Sud, iar nu de la Est la Vest, s-a menţinut la danezi pînă în timpurile moderne. În ţările creştine, se obişnuieşte ca înhumarea cadavrelor celor care s-au sinucis să se facă în afara terenului consacrat. În ,,Hamlet”, groparul perorează astfel deasupra rămăşiţelor Ofeliei: „Dacă n-ar fi fost femeie de neam mare, n-ar fi îngropat-o în pămînt sfinţit“. O practică anterioară, dar care a supravieţuit mult timp în Anglia şi pe continent, a fost aceea de a îngropa sinucigaşii la o răspîntie şi de a-i ţintui în groapă, cu un ţăruş bătut în inimă. Chiar atunci cînd s-a renunţat la ţăruş, din compasiune, răspîntiile au rămas cele mai sigure locuri pentru astfel de cadavre. Mărturie stă această însemnare, aflată într-o agendă din anul 1708, descoperită în Anglia, al cărei posesor menţionează faptele şi gesturile sale: „L-am dus pe bătrînul Hoyes, care s-a spînzurat, şi l-am îngropat la răscrucea de la drumul mare“. Şi tot la răspîntie – iată un ciudat exemplu de paralelism -, indigenii din îndepărtata Ugandă îşi ardeau, odinioară, sinucigaşii.

Alegerea, ca loc de îngropăciune, a răspîntiilor, la popoare atît de diferite, din ţări atît de îndepărtate una de cealaltă, ridică o problemă care nu este deloc uşor de rezolvat. Unii au explicat această alegere prin faptul că oamenii sperau ca trecătorii, călcînd mormîntul, să calce şi fantoma. Alţii, prin ideea că spiritele astfel îngropate, chiar dacă încep să rătăcească, nu mai reuşesc să nimerească la căminul lor. Dar poate că acela care are dreptate este Crooke, marele specialist în folclor, atunci cînd face observaţia că nimeni nu-şi face griji că va primi vizita unui strigoi periculos pe proprietatea sa. Or, la răspîntii, acest pericol se distribuie pe o arie mai întinsă: este riscul tuturor, şi al nimănui.

Toate aceste obiceiuri legate de sinucidere, fie barbare, fie nuanţate de sentimentul milei, au la origine frica ancestrală faţă de fantomele agitate şi periculoase. Spiritul unui om care şi-a luat singur viaţa este un spirit care contravine legilor firii. El trebuie să fie omorît a doua oară, prin rug, sau prin parul înfipt în trup; trebuie să i se refuze consolarea unui mormînt, sau – dacă trecem la un nivel mai elevat de gîndire – un astfel de spirit trebuie pedepsit prin refuzul unei înmormîntări creştine, refuz care va servi drept avertisment pentru ceilalţi muritori şi care va agrava pedeapsa promisă acestora în cealaltă lume. De altfel, orice moarte violentă are acelaşi efect, spiritul defunctului devenind un pericol pentru cei vii. A fi smuls, dintr-o dată, din trup este îndeajuns pentru ca sufletul să se umple de nelinişte şi de spaimă. Indienii omaha se temeau de fantoma unui om ucis de trăznet. Ei îi despicau tălpile picioarelor, ca să împiedice spiritul să vagabondeze. Populaţia khondi, din zona Munţilor Himalaya, a optat, şi ea, pentru această ceremonie specială care să o protejeze împotriva sufletului unui om ucis de un tigru. Altfel, potrivit credinţei khondi, fantoma acestuia, lăsată în voia ei, s-ar cocoţa pe capul tigrului şi l-ar călăuzi către călătorul solitar, ademenindu-l pe acesta cu sunetul unei voci umane. În Birmania, oamenii cred că aceia care au fost omorîţi de elefanţi rătăcesc pe pămînt cu intenţii răufăcătoare, aceeaşi credinţă existînd şi în Noua Guinee, cu privire la victimele şerpilor şi crocodililor.

Un motiv invocat adeseori pentru a justifica teama faţă de sufletele care au suferit accidente tragice este acela că ele nu-şi vor găsi odihna înainte de a-i fi făcut şi pe alţii să sufere aceeaşi soartă cumplită. Se cuvine, aşadar, o ceremonie care să le împiedice de a mai face rău. Aceasta are aspecte identice la bretonii din Franţa şi la gondii din India. În Bretania, se poate vedea adeseori cum trecătorii aruncă o piatră la piciorul unei cruci care marchează scena unei morţi violente; şi tot în ideea de protecţie, ori de cîte ori au ocazia, gondii mai adaugă o piatră la grămezile ridicate în afara satelor lor.

Înecaţii formează o altă categorie de spirite rele, care se străduiesc să impună celor vii propria lor soartă. Atunci cînd pescarii de pe Coasta bretonă se îmbarcă noaptea, ei pretind că mîinile înecaţilor se agaţă de parîma vasului, iar pletele femeilor care plutesc pe apă se înfăşoară în jurul ramelor. În alte părţi, apariţia, la înotători, a cîrceilor fatali este pusă pe seama spiritelor înecaţilor; ele constituie teroarea luntraşilor din Borneo şi din Insulele Samoa.

Cumplita agonie suferită de o femeie care moare în timpul naşterii are ca efect înrăirea spiritelor din această categorie de fiinţe decedate. Ele sînt temute mai ales de către indigenii din Insulele Fiji. În anumite zone din Nigeria, după ce mor, acestor femei li se pecetluieşte gura cu smoală şi li se aruncă trupul în mărăciniş, pentru a le împiedica să-i tulbure pe cei vii. Unele populaţii din India cred că femeile moarte la naştere formează un tip anume de spirite rele, care poate fi recunoscut după poziţia picioarelor acestora, care sînt întoarse spre interior. Atît de evidentă li se pare intenţia lor de a-i ataca pe toţi trecătorii, încît, uneori, în momentul îngropării cadavrului, se bate un cui în craniul acestuia, pentru a paraliza fantoma. Chinezii sînt mai puţin brutali, dar obiceiul lor era de a îngropa un astfel de cadavru abia după 3 ani; chiar şi după acest termen, ei îşi luau precauţia de a acoperi mormîntul cu o movilă.

Nu numai moartea violentă lasă spiritele neconsolate şi provoacă o mînie periculoasă, ci şi moartea prematură. Moartea survenită la o vîrstă fragedă sau în plină tinereţe este o condiţie suficientă pentru ca unele fantome să constituie o ameninţare. Buriaţii, locuitori ai unui ţinut mongol, cred că sufletele micuţilor morţi sînt periculoase pentru copii, iar cele ale tinerelor fete defuncte revin înarmate cu ciocuri de păsări, ca să-şi atace prietenii care mai trăiesc încă. Există chiar credinţa că spiritele fetiţelor moarte se ascund în arbori, cu cele mai rele intenţii: cine răspunde la rîsetele lor ciudate devine nebun. Aceeaşi mentalitate legată de decesele premature se regăseşte la credinţa hindusă. Potrivit acesteia, umbrele bărbaţilor tineri, care au murit înainte de a fi taţi, nu încetează să rătăcească în chinuri. Un gen cu totul diferit de abordare, dar în aceeaşi ordine de idei este doctrina pitagoreică, dominantă în lumea greco-romană, conform căreia copiii morţi nu-şi puteau găsi odihna în lumea de dincolo, ei rătăcind pe pămînt o perioadă de timp egală cu aceea pe care ar fi trebuit să o trăiască, în cazul în care viaţa lor nu s-ar fi sfîrşit în mod prematur. Romanii se temeau de toate sufletele care nu-şi încheiaseră existenţa în mod firesc, deoarece spiritele lor agitate erau gata oricînd să-i tulbure pe cei vii. Acest sentiment al necuviinţei morţii, care soseşte înainte de vreme, are repere identice într-o credinţă din Pomerania, potrivit căreia sinucigaşii rătăcesc ca fantome pînă la ora marcată de Dumnezeu pentru moartea lor. De asemenea, într-o superstiţie larg răspîndită în Scoţia, trupul unui sinucigaş rămînea neputrezit pînă la momentul prescris pentru moartea sa naturală. Majoritatea fantomelor moderne, mai cu seamă cele din istorisirile care relatează apariţia lor în Anglia şi Scoţia, nu rezultă dintr-o moarte violentă sau prematură. Deşi nu reprezintă un pericol, ele rămîn nişte spirite agitate, pradă unei mari nelinişti, care nu se potoleşte decît odată cu dispariţia cauzei acesteia. Ele au lăsat datorii neplătite, moştenitori frustraţi, sau vreo comoară ascunsă. Aceeaşi conştiinţă a culpabilităţii care le-a hărţuit în această lume le urmăreşte şi în lumea cealaltă, astfel încît nu-şi mai găsesc liniştea în mormînt. Numai după ce reuşesc să repare, cumva, răul pe care l-au făcut, ele pot să-şi afle odihna.

Pînă acum, au fost doar simple aluzii la răul pe care morţii îl pot face oamenilor vii. Şi asta, pentru că modalităţile de care dispun pentru a face rău sînt, cu adevărat, nenumărate. O credinţă familiară tuturor popoarelor – din Asiria şi Roma antică pînă în Malayezia modernă – este aceea care spune că spiritul periculos poate aduce boala. Chinezii, triburile bantu din Africa şi populaţiile montane din India atribuie boala – mai ales cea care sfîrşeşte prin moarte – mîniei celor decedaţi. Adeseori, boala ia forma unei posedări de către spirit, posedare a cărei violenţă generează delirul şi duce la nebunie. Orice neşansă, orice accident pot să aibă aceeaşi origine. Unele cataclisme naturale – inundaţiile, uraganele, cutremurele – sînt, de asemenea, atribuite răzbunării sufletelor celor morţi. În toate aceste dezlănţuiri de forţe ostile oamenilor, umbrele morţilor lucrează cu aceeaşi putere şi cu acelaşi scop final ca şi spiritele rele din credinţele animiste.

Mai teribil decît oricare dintre spiritele periculoase este vampirul – acest cadavru reanimat, a cărui răutate deosebită o întrece, de departe, pe cea a oricărui suflet rătăcitor. Nu toţi morţii care reapar sub forma lor corporală sînt consideraţi vampiri, deoarece este foarte probabil ca credinţa cea mai rudimentară să nu fi făcut nici o distincţie între suflet şi trup şi, prin urmare, să considere cadavrul ca avînd un fel de existenţă proprie, care persistă, în mod obscur, în el. Urmele acestei credinţe rudimentare se lasă descifrate, cu claritate, în mai multe balade engleze şi scoţiene, în care spiritele (ghost) nu merită deloc acest nume şi, adeseori, nici nu-l poartă. Ele sînt, mai curînd, cadavre vii, care şi-ar fi părăsit mormîntul pentru a se mişca şi a lucra ca fiinţe umane; sînt „strigoii“, în sensul literal al termenului, pentru că revin după moarte, dar nu sînt spirite, deoarece n-au natura aeriană, diafană, caracteristică „umbrelor“. Şi, în afară de aceasta, de regulă, aceste spirite nu sînt rău intenţionate.

Adevăratul vampir reprezintă o categorie aparte, şi este important ca el să fie definit riguros: un corp mort, nedescompus, care a fost reanimat de către spiritul său şi care iese din mormînt pentru a-i urmări pe cei vii. El îşi menţine vitalitatea în mod nefiresc, sugînd sîngele victimelor sale.

Doar anumite categorii de persoane pot ajunge vampiri: cele care n-au beneficiat de ritualuri funerare complete; cele care n-au primit moartea, sau a căror moarte a fost neaşteptată şi violentă; cele care au dus o viaţă perversă şi imorală; vrăjitorii; persoanele care au blestemat cînd şi-au dat duhul; în sfîrşit (un adaos modern), excomunicaţii, sub o formă sau alta. Toate aceste categorii de oameni au în comun suferinţa şi, în cele mai multe cazuri, pe lîngă suferinţă, ele au o mare doză de culpabilitate. Vampirii diferă de spiritele periculoase obişnuite prin aceea că, în cazul lor, sufletul mai este încă legat de trup, pentru că el nu a fost eliberat prin descompunerea cadavrului. De aici, aspectul lor, deosebit de hidos. Slăbiciunea trupului lor contrastează cu proporţiile gigantice la care ajung după ce se hrănesc cu sîngele supt, iar ochii lor devin roşii ca focul. Chinezii cred că vampirii au trupul acoperit în întregime cu păr alb şi că unghiile lor sînt lungi şi încovoiate ca nişte gheare. Adeseori, ei sînt dotaţi cu o forţă supraomenească, după cum tot supraomenească este şi agilitatea lor.

Vrednici de milă, vampirii sînt, totuşi, rareori inofensivi. Ies, de obicei noaptea, din mormintele lor şi dau tîrcoale în împrejurimi, uneori, fără alt scop decît acela de a răspîndi vreo boală sau de a stîlci în bătaie vreun trecător. Dar, în general, au un singur scop precis: de a ucide, pentru a bea sîngele victimei. Vampirul tipic se aşază deasupra unui om adormit, înfigîndu-şi dinţii în gîtul lui şi se adapă, îndelung, cu sînge cald, după care se întoarce în mormînt, rămînînd acolo liniştit, pînă cînd nevoia de sînge îl determină să-l părăsească din nou.

Dar vampirii apar şi în tot felul de atacuri ucigătoare. Voi cita ca exemplu – un exemplu morbid – următoarea legendă irlandeză. O tînără, întorcîndu-se în mare grabă de la cimitir, la căderea nopţii, a fost acostată de un mort, care a obligat-o să-l ia în cîrcă şi să-l ducă pînă la o casă în care să nu fie nici apă sfinţită, nici apă de băut. Acolo, i-a tăiat pe cei 3 fii ai familiei care locuia în acea casă şi a făcut o fiertură scîrboasă, din sînge amestecat cu ovăz. După ce s-a îndestulat, a forţat-o pe tînăra fată să-şi ia, la rîndul ei, porţia de „hrană“; fiindu-i silă să mănînce, ea a ascuns-o în batistă. Apoi, fata a trebuit să ducă înapoi vampirul, de data asta umflat, la mormîntul din care ieşise, şi asta, chiar în momentul în care cînta cocoşul. Dacă ar fi ajuns cu un minut mai tîrziu, ar fi rămas ea însăşi îngropată, pentru totdeauna, alături de el.

Cum se poate scăpa de vampiri? Este o întrebare pe care mulţi oameni şi-au pus-o de-a lungul timpului. Descrierea fenomenului este adeseori însoţită de soluţii adecvate. Din moment ce vampirul nu este cu adevărat mort, singurul mijloc de a elimina acest pericol public constă în efortul de a-l ucide cu adevărat. Descoperindu-i drumul pe care umblă pînă la mormînt, el poate fi identificat după faptul că nu are carnea descompusă şi că sîngele său circulă. Există tehnici variate, care îl pot lichida definitiv. Metoda cea mai folosită în diverse regiuni ale lumii este aceea de a transforma trupul în cenuşă. Ea s-a mai aplicat pentru astfel de cadavre, în Grecia Secolului al XX-lea. În alte părţi ale Europei de Sud-Est, în care credinţa în vampiri a luat o amploare extraordinară, există obiceiul de a se străpunge trupul cadavrului cu un ţăruş din lemn de plop, sau de păducel, cu o singură lovitură, care străbate inima dintr-o parte în cealaltă, după care capul mortului este separat de corp. Dacă trupul aparţine unui excomunicat, se consideră, în general, că acesta este posedat de diavol şi nu de propriul său suflet. Dar, şi într-un caz, şi în celălalt, remediul este simplu: preotul exorcizează diavolul şi dezleagă sufletul vinovat, revocînd anatema fatală. În acest fel, carnea şi sîngele se pot preschimba în pulbere.

Oricît de primitivă este credinţa în vampiri, ea nu pare deloc să se afle pe cale de a se stinge. Ca oricare altă iluzie bazată pe magie, această flacără cu ardere subterană apare ici şi colo, generînd panică printre ţăranii din Europa. Aşa s-a întîmplat în Ungaria, în Secolul al XVIII-lea, unde o mulţime de cadavre suspectate de vampirism au fost străpunse şi arse; la fel, în Bucovina, în anul 1919, unde s-au exhumat, din acelaşi motiv, aproximativ 20 de morţi, cărora li s-a aplicat remediul cel mai blînd: reînhumarea.

Această teamă de morţii răuvoitori a fost cunoscută şi în America modernă, cu toate că ea a fost lipsită de trăsăturile cele mai oribile. Nu s-a scurs decît o jumătate de secol de cînd un cetăţean din Rhode Island a mărturisit că a dezgropat trupul propriului său fiu, ca să-i ardă inima, sperînd să oprească, în acest fel, pieirea altor membri ai familiei sale.

  1. T. Addison

 

 

COMENTARII DE LA CITITORI