Fapte, nu vorbe! (1)

in Pentru împrospătarea memoriei

Doamnelor şi domnilor, ne-am adunat astăzi din nou aici, sub cupola Parlamentului, în agora cea mai reprezentativă a Partidului România Mare, care este Plenara Consiliului Naţional. E luna martie şi uite cît de frumoasă e această Babă aflată chiar la mijlocul distanţei dintre Mărţişor şi Ziua Femeii! E prima noastră întîlnire pe anul 2000, un an crucial pentru destinul Ţării. Şi asta atît pentru că este un an electoral, cît şi datorită faptului că evenimentele pe plan internaţional se precipită şi România nu poate rămîne în afara procesului care trasează o nouă arhitectură a continentului european. Încă de acum cîţiva ani, toată tabla noastră de valori a fost dată peste cap datorită brutalităţii cu care se încearcă impunerea „mondializării”.

Ştim cu toţii ce s-a întîmplat în lume în acest deceniu, aşa că nu mai are rost să insist. În ceea ce ne priveşte, noi am rostit adevărul, cu orice preţ – chiar cu preţul a ceea ce unii numesc izolarea noastră pe plan intern şi extern, dar şi al deteriorării imaginii peste hotare. Am fost atacaţi fie din ignoranţa unor superficiali, care nu gîndesc niciodată cu capul lor, fie din disperarea unora, pe care intransigenţa mişcărilor naţionale nu-i lasă deloc să fure şi să-şi facă de cap.

Am ajuns astăzi la o răscruce de drumuri: să continuăm a critica violent fărădelegile, de pe margine – sau să vorbim mai puţin, dar să facem ceva concret, din interior? Practica acestui „deceniu negru” demonstrează că nimeni nu ajută un partid sau o Ţară care înoată împotriva curentului. Tăvălugul distrugător a călcat totul în picioare, fără milă. Uitaţi-vă la Irak. Uitaţi-vă la Iugoslavia. Uitaţi-vă, mai nou, la regimul de carantină care i se aplică Austriei doar pentru nişte vorbe, pentru afirmarea unor principii! Realitatea crudă, pe care trebuie să o privim în faţă, este aceasta: în ultimii 10 ani a prins viaţă un Guvern Mondial, care stăpîneşte toate pîrghiile Puterii politice, financiare şi monetare. S-ar putea ca acest eveniment să se înscrie în planul prestabilit, al lui Dumnezeu, care are de gînd să dea bătălia finală cu forţele răului. S-ar mai putea, totodată, ca Dumnezeu să încerce răbdarea şi credinţa Popoarelor. Apar, zi de zi, cărţi, studii şi filme documentare despre acest conclav care domină Planeta şi ţine în şah Ţările lumii, controlînd totul la sînge, eliminîndu-i sau satanizîndu-i pe politicienii incomozi. Am să vă dau un singur exemplu, poate minor în raport cu Istoria, dar elocvent pentru cinismul cu care sînt reduşi la tăcere cei care nu se conformează centrului ocult de Putere. În acelaşi an, 1989, au căzut doi şefi de Stat: preşedintele României şi preşedintele Republicii Panama. Primul a fost împuşcat mai rău ca un cîine, după o mascaradă de proces, care îşi prelungeşte tentaculele pînă acum, avînd în vedere că executorul soţilor Ceauşescu, generalul Victor Stănculescu, a fost folosit pentru această treabă murdară, după care a fost abandonat şi condamnat, el însuşi, la 15 ani de închisoare, ceea ce înseamnă tot un fel de pedeapsă capitală. Alţi protagonişti ai acelor evenimente sîngeroase au murit de cancer galopant, în foarte scurtă vreme: colonelul Gh. Ardelean (comandantul USLA), generalul Ştefan Guşe ş.a. Al doilea şef de Stat despre care vorbeam, generalul Noriega, trebuia să fie şi el eliminat, fiindcă nu mai răspundea la comenzi. Şi atunci, specialiştii în asasinate i-au amplasat cîte un dispozitiv radioactiv în tapiţeria fiecărui scaun pe care se aşeza, fie la el în Ţară, fie peste hotare. Numai că generalul avea Servicii de Informaţii foarte bune şi a aflat la timp, astfel încît şi-a luat măsuri de apărare: în primul rînd că şi-a prevăzut hainele cu o reţea fină de plumb, pentru a anihila radiaţiile, şi în al doilea rînd avea în permanenţă, în buzunar, un mic dispozitiv de măsurare a radioactivităţii, care îl avertiza sonor. Într-un tîrziu, n-a mai rezistat şi a reproşat totul acelui Serviciu Secret care intenţiona să-l lichideze. Atunci, s-a trecut la planul nr. 2: invadarea Republicii Panama, arestarea şi răpirea insubordonatului, care a fost dus în SUA, după care a urmat ploaia de minciuni, din care n-a lipsit acuzaţia că ar fi… traficant de stupefiante! Toate acestea nu sînt desprinse dintr-un scenariu de film poliţist, ci s-au petrecut, cu adevărat, iată de ce eu, unul, ca om care a primit ameninţări cu moartea, cred că acuzaţiile aduse de preşedintele PDSR, cu privire la un plan de lichidare a sa, sînt perfect plauzibile. Tot doreau unii ca România să se întoarcă la perioada interbelică: aproape că le avem pe toate, mai puţin asasinatele politice. Asta, deşi în ianuarie 1927, Regina Maria îi dădea unui ziarist evreu din Occident un răspuns usturător, de la înălţimea statutului său de Suverană, de ducesă de Edinburgh şi de nepoată a marii Regine Victoria a Angliei: în structura morală a Poporului Român – zicea ea, citez din memorie – nu intră asasinatul politic! Şi, cu toate acestea, după numai 6 ani, în 29 decembrie 1933, avea să cadă, răpus de gloanţe, primul-ministru în exerciţiu, I. Gh. Duca, iar după alţi 6 ani, ca într-un ciclu satanist, avea să fie împuşcat un alt prim-ministru în funcţiune, Armand Călinescu. Şi atunci, după cum ştiţi cu toţii, se încerca trasarea unei Noi Ordini Mondiale. Astăzi, adversarii de atunci s-au unit, trecînd peste toate animozităţile, pentru a fi siguri de reuşită. Nu-i mai puţin adevărat că Europa a îmbătrînit tare rău şi trebuie restaurată, renovată, restructurată din temelii. De aici, şi nu din altă parte, au izbucnit cele două războaie mondiale. Speculaţiile sînt multe: unii, din SUA şi din Israel, au impresia că aşa vor pedepsi şi vor ţine sub o permanentă monitorizare Europa. Europenii, la rîndul lor, sînt convinşi că, prin unificarea continentului, se pot opune, cu succes, pericolului americanizării forţate şi pierderii identităţii. Un lucru e sigur: în pofida tuturor dificultăţilor, obstacolelor, reacţiilor interne ale multor Ţări, procesul de edificare a Europei Unite merge înainte. Deocamdată, nimeni nu i se poate opune. Şi, dacă stăm bine să ne gîndim, poate că nici nu trebuie să ne opunem, atîta vreme cît avem libertatea de a ne lupta din interior să obţinem pentru Ţara noastră un statut mai bun. Am spus-o tuturor reprezentanţilor Europei Comunitare, de la Lordul Russell-Johnston şi pînă la Romano Prodi şi Günther Verheugen: noi credem, cu sfinţenie, într-o Europă a Patriilor şi a Naţiunilor! Acestea nu vor dispărea decît o dată cu viaţa pe pămînt. Fireşte că e minunat să te bucuri de valorile civilizaţiei occidentale, dar nici valorile civilizaţiei noastre nu sînt mai prejos. Şi, cine ştie, poate că atunci cînd vom dezvolta o industrie a turismului care să permită vizitarea Ţării noastre nu numai de escroci şi aventurieri, ca pînă acum, ci de milioane de oaspeţi cinstiţi, în circuitul mondial de valori Mînăstirea Voroneţ va sta alături de Domul din Milano, iar Peştera Sfîntului Andrei alături de Catedrala din Torino, unde se află giulgiul în care se spune că a fost învelit trupul lui Isus Christos. Este imperios necesar să ieşim din această izolare, ca Ţară şi ca Popor. Este imperios necesar să ne prezentăm cu comorile noastre cele mai de preţ. Am vorbit mai înainte de Mîntuitor. Ei, bine, duminica trecută am trăit una dintre revelaţiile fantastice ale vieţii mele şi, deşi nici un şef de partid nu prea pune suflet în cuvîntările sale, eu am să vă împărtăşesc ce s-a întîmplat şi vă las să judecaţi şi singuri. Aşa după cum se ştie, sîmbătă seara delegaţia conducerii PRM a repurtat un succes triumfal la Marea Adunare Populară de la Târgu Mureş, prilejuită de jubileul a 10 ani de la întemeierea „Vetrei Româneşti”. A doua zi, pe la prînz, ne-am deplasat la Mînăstirea Recea, la mai vechii noştri prieteni şi duhovnici maica stareţă Cristina şi părintele Ioan, fost deţinut, timp de 12 ani, în temniţele staliniste. Am cutreierat chiliile şi atelierele, unde am putut vedea cu cîtă migală acele măicuţe harnice ca nişte furnici trebăluiau şi făureau mozaicurile sfinţilor români Constantin Brâncoveanu, Visarion, Sofronie, Oprea, dar şi ale Apostolilor din Biblie, totul în particule mici, din sticlă de Murano, în roşu pompeian, în verde byzantin, în albastru, galben, mov şi în foiţă de aur, autentice bijuterii, care arată ce geniu fără seamăn are Poporul Român. Acolo, în acele miniaturi, realizate din daniile modeste ale credincioşilor, am simţit – pentru a cîta oară? – că Poporul Român e născut creştin, că el este o creaţie a lui Dumnezeu şi că nu are moarte. La despărţire, părintele Ioan, aflat astăzi în vîrstă de 78 de ani, ne-a mărturisit că în lăcaşul lor se află o relicvă de mare preţ: şi anume o aşchie sfîntă, din crucea pe care a fost răstignit Isus Christos. Aşa după cum se ştie, crucea a fost descoperită de Împărăteasa Elena, mama Împăratului Constantin, la începutul secolului IV, pe locul supliciului, Golgota, iar de atunci mici fragmente s-au răspîndit prin întreaga lume creştină. Am insistat să vedem acel lemn binecuvîntat, deşi ne-am dat seama că o asemenea comoară fragilă nu poate fi expusă tot timpul la aer, la soare, la intemperii. După îndelungi rugăminţi, preacucernicele noastre gazde au scos aşchia din cutiuţa magică în care se afla, şi atunci a avut loc o procesiune unică: sub soarele dătător de viaţă al sfîrşitului iernii, acolo, la poarta unei Mînăstiri ortodoxe de maici, din însîngeratul judeţ Mureş, vreo 20 de români au sărutat, cu evlavie, frîntura de lemn din crucea pe care a pătimit Isus Christos în acea zi de 14 nissan (aprilie) a anului 33, şi pe care L-au şiroit rîurile de sînge şi sudorile morţii, crucea aceea, de pe care a înălţat El ochii blînzi, de miel, către Tatăl Ceresc, oftînd din adîncul uriaşei poveri: „Eli, Eli, Lama sabachtani!” – „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Nu sînt un om al fetişurilor, n-am căzut niciodată în vreun extaz mistic, ca Blaise Pascal, dar vă mărturisesc că am fost inundat atunci de o dulce pace, că toate durerile şi grijile mi-au fost luate cu mîna, parcă, şi o lumină senină mi-a transfigurat chipul. Nu ştiu ce au simţit ceilalţi, care au avut acelaşi privilegiu, dar eu pot jura că acela a fost un moment crucial al vieţii mele. A fost numai o fulgerare de o secundă, un sărut evlavios, cu ochii închişi, iar prin inima mea au trecut atunci fluidul miraculos al creştinismului la români, martirologiul nostru de două ori milenar. Doamne, undeva, în inima Transilvaniei noastre străvechi, în aerul tare al Lupercaliilor romane, la ora cînd un soare glorios ca trîmbiţele oratoriului „Messia” de Haendel topea peticele de zăpadă pentru a da dreptul la viaţă ghioceilor şi toporaşilor, o procesiune de români cu frica lui Dumnezeu lua lumină din lumină şi se purifica sufleteşte. Cine-ar fi bănuit că un fulg de lemn a peregrinat, purtat de vîntul Istoriei, de-a lungul a aproape 2.000 de ani, de la Ierusalim pînă la Recea, pentru a încălzi un Neam devotat trup şi suflet lui Christos? Ce tainică şi profundă e lucrarea lui Dumnezeu! Eu nu vreau să intru în noua Europă decît cu acel mic tezaur şi cu ortodoxia străbună! Am spus toate acestea acum, fiindcă ceea ce se petrece în sufletul nostru de români e cu mult mai important decît o succesiune de date statistice, de tabele cifrice, de angajamente sterile. Acest Popor are 3 mari calităţi: sîntem creştini, sîntem români, sîntem europeni. Ele sînt inseparabile. Noi cu această zestre genetică trebuie să participăm la concertul mondial de valori. În ceea ce mă priveşte, nu mi-am dat seama, pe deplin, de aceste mari  atuuri pe care le avem, decît atunci cînd destinul m-a purtat departe, în largul lumii, pînă aproape de Vladivostok, pînă la Hiroşima, pînă pe marele Zid Chinezesc, pînă în Sahara şi pînă la Capul Bunei Speranţe, în sudul Africii. Pretutindeni trăiesc oameni – după cum sună titlul unui film al tinereţii noastre – ei sînt aidoma nouă şi, totuşi, atît de diferiţi! Astăzi, dăm piept cu paradoxul de a avea de ales ceea ce nu poate fi ales: integrarea în Uniunea Europeană, sau dispariţia, neantul. Analizez, de cîţiva ani buni, şi întorc pe toate părţile situaţia nou-creată după căderea Zidului Berlinului şi prăbuşirea sistemului comunist. Introduc totul în computerul creierului, filtrez totul şi prin iazul de decantare al inimii şi încerc să văd ce este mai bine pentru Neamul Românesc. Evident, ar fi fost cu mult mai potrivit, pentru noi, să rămînem în zona Ţărilor neutre. Dar mai există asemenea Ţări? Mai există Mişcarea Ţărilor Nealiniate? A dispărut. Şi atunci, ce-i rămîne de făcut unei Ţări mici, ca România, vlăguită, pîndită, ameninţată, în permanenţă, cu sfîrtecarea teritorială? Putem vorbi mult pe tema aceasta, dar cred că a sosit vremea să trecem de la vorbe la fapte. Aceasta chiar va fi deviza sub care Partidul România Mare îşi va desfăşura campania electorală din anul 2000: „Fapte, nu vorbe!” Poate că Dumnezeu a vrut să se întîmple ce s-a întîmplat cu Irakul, Iugoslavia şi Austria, tocmai pentru a servi drept învăţare de minte altora, inclusiv nouă. Nu e o capitulare ceea ce spun eu acum. Dimpotrivă. E pragmatism, e „real politik”. Încercaţi să vă imaginaţi cît am fi rezistat noi, Doamne fereşte, dacă ne-ar fi bombardat uriaşa „maşină de război” a NATO. Am fi rezistat 79 de zile, ca Iugoslavia, care a făcut un sacrificiu sublim, dar inutil, de vreme ce a pierdut provincia Kosovo, iar acum e pe cale să piardă şi Muntenegru? Eu cred că n-am fi rezistat nici 79 de minute. Şi asta nu pentru că ne-ar lipsi curajul – slavă Domnului, de-a lungul Istoriei am dat jertfe ca nici un alt Popor – şi nici fiindcă avem destule „cozi de topor”, care ar fi trădat imediat, ci pentru că românii au un instinct politic ancestral, care nu dă greş şi care i-ar fi împiedicat să-şi ruineze Ţara pentru iluzii.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(4 martie 2000, Casa Republicii; discursul a fost rostit în deschiderea Plenarei Consiliului Naţional al PRM)

COMENTARII DE LA CITITORI