Fapte, nu vorbe! (2)

in Pentru împrospătarea memoriei

Acest instinct a fost numit de unii „byzantinism” şi datorită lui noi n-am dispărut ca stat niciodată în Istorie, în timp ce Ungaria a fost desfiinţată de 2 ori, iar Polonia de 3 ori. Important este ca politicienii noştri – inclusiv noi – să negocieze, la sînge, toate condiţiile de aderare la Uniunea Europeană. Între o izolare împinsă pînă la o autarhie absurdă – şi o integrare care ne-ar putea duce în rîndul lumii, beneficiind de fonduri financiare substanţiale, eu cred că a venit timpul să nu mai stăm pe gînduri. Cale de mijloc nu există. Un rîu n-are decît două maluri. În logica formală se spune „tertium non datur”. Aici se vede cel mai bine rolul personalităţilor în Istorie. Ne revine nouă, politicienilor patrioţi şi cinstiţi, misiunea de a lua din mîna aventurierilor drapelul albastru, cu 12 stele aurii, al Uniunii Europene, pe care ei l-au compromis, iar populaţia ne va urma. România trebuie modernizată. Ea trebuie să cunoască o adevărată renaştere, pe toate planurile. Umanitatea intră pe o nouă orbită a evoluţiei sale, odată cu graniţa Secolului XXI şi a Mileniului III. Noi trebuie să lămurim Poporul, să fim ceea ce grecii antici numeau „lampadofori” – „purtători de făclie”.

Actuala Putere nu ne duce în Secolul XXI, ci înapoi, la plugul de lemn şi la opaiţul Secolului XVIII, şi asta se vede cu ochiul liber. Tocmai pentru corectitudinea noastră de a judeca bine această opţiune, mercenarii de la Putere au jucat, timp de 10 ani de zile, cartea unui fals europenism, reclamîndu-ne peste tot că am fi antireformişti. Asta am spus-o şi la recenta întîlnire de marţi, de la Palatul Victoria, de faţă cu primul-ministru, cu toţi miniştrii şi cu liderii partidelor parlamentare: dacă prin reformă unii înţeleg lichidarea şi jefuirea Patrimoniului Naţional, transformarea Ţării într-o colonie străină, atunci PRM e împotriva unei asemenea reforme. Din fericire, noi ştim mai multă carte decît ei toţi şi ne vom pricepe, straşnic de bine, să readucem Ţara pe linia de plutire şi să asigurăm o creştere constantă a nivelului de trai. Încă nu-i totul pierdut. Ţara încă mai are resurse materiale şi, mai cu seamă, umane. Este imperios necesar ca Poporul Român să se vindece de boala lui endemică, şi anume sărăcia. Poporul Român merită tot ce-i mai bun pe lume. Vreau să dispară mizeria din satele româneşti, murdăria şi haosul din oraşe, nenorocirile din şcoli şi din spitale, vreau ca românii mei să se bucure de viaţă, mai ales că ea e atît de scurtă! Toate acestea, şi multe altele, le-am expus înalţilor reprezentanţi ai Comunităţii Europene: preşedintele Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Lordul Russell-Johnston, preşedintele Comisiei Europene, Romano Prodi, comisarul pentru extindere, Günther Verheugen. Ştiu că m-au înţeles. Ştiu că îşi dau şi ei seama că în Uniunea Europeană nu se integrează o Ţară abstractă, ci o populaţie vie, cu nevoi, cu aspiraţii, cu un orizont de aşteptare variabil, i-am rugat pe toţi aceşti oameni să ne ajute să lichidăm Mafia, i-am rugat să-i salvăm, împreună, pe fraţii noştri din Basarabia şi Bucovina, care au ajuns la limita răbdării şi există riscul să cadă de partea cealaltă a baricadei, i-am rugat să înţeleagă faptul că o Ţară latină ca România, care sîngerează încă teritorial, are dreptul moral să prezinte o mişcare naţionalistă modernă, paşnică, luminoasă. Dar, cel mai important lucru este că am stat la masa de dialog. Abia aşa au înţeles şi aceşti domni cu ce imagini greşite a tot lucrat Occidentul despre forţele naţionale româneşti. Noi nu facem rău la nimeni. Dar nu vom îngădui nimănui să facă rău Poporului Român. La asta se reduce toată ecuaţia. În faţa unei asemenea pietre de hotar, este nevoie să ia sfîrşit războiul româno-român. „Discordia este marele rău al speciei umane, iar toleranţa este singurul leac” – scria Voltaire.

Doamnelor şi domnilor, de-a lungul repetatelor runde de convorbiri pe care le-am avut fie cu premierul Mugur Isărescu, fie cu emisarii săi, în frunte cu acad. Tudorel Postolache – de care mă leagă o amiciţie veche de 27 de ani – am înţeles că există 7 puncte la care sîntem chemaţi să reflectăm: 1) Elaborarea unui plan strategic al economiei naţionale; 2) Buget plurianual (pe 4 ani); 3) Lista investiţiilor prioritare pe 4 ani, cu o transparenţă maximă a fondurilor comunitare; 4) Un pachet legislativ, care să se armonizeze cu legislaţia europeană; 5) Un plan de comerţ exterior; 6) Înflorirea întreprinderilor mici şi mijlocii, pentru care vor sosi, cu prioritate, fonduri din Occident; 7) Realizarea unui pact social şi a unei Declaraţii politice, din care să reiasă că, oricine va veni la Putere nu va întrerupe cursul integrării. Se poate vorbi de un plan minimal şi de un plan maximal. Important este cadrul, cu care noi am fost de acord. Din păcate, s-au făcut atît de multe şi de grave greşeli, din 1990 şi pînă acum, încît lumea şi-a pierdut încrederea, ca să nu mai vorbim de răbdare. În fine, ne bucurăm să constatăm că Occidentul a înţeles să nu mai parieze pe „cai morţi”, pe şarlatani pe care nu-i va urma niciodată populaţia, de vreme ce pagina întîi a mai tuturor ziarelor e plină de afacerile lor de tip mafiot. Într-o Ţară în care un simplu primar de sector, din coaliţia aflată la Putere, poate acumula în numai 3 ani o bogăţie colosală, printre care nu mai puţin de 100 de ceasuri de aur, mai mult decît a putut fura un Regiment sovietic în marşul său de la Cotul Donului pînă la Berlin – atunci orice fărădelege e posibilă. Şi ca el sînt mii şi mii, care au năpădit România, după alegerile blestemate din noiembrie 1996, ca invazia lăcustelor. Se întîmplă un fenomen curios: pînă acum, adversarii noştri politici s-au luptat să smulgă din mîinile noastre tema naţională, dar n-au reuşit – şi iată că a venit momentul ca noi să smulgem din mîinile lor tema europeană! Poţi să fii, în acelaşi timp, şi naţionalist, şi european? Sigur că da, dacă faci totul cu măsură şi ai în minte doar interesul marilor colectivităţi umane, dar şi Drepturile Omului. Pentru reuşita deplină, noi trebuie să convingem populaţia. Altminteri, vom fi ca o locomotivă care nu va fi urmată de garnitura trenului. Sîntem pe deplin conştienţi că avem de luptat cu răutatea şi prostia unora, cu o avalanşă de intrigi şi de reclamaţii pe la Înaltele Porţi. În urmă cu cîţiva ani, descoperisem în opera lui Friedrich Schiller un aforism, pe care l-am pus în circulaţie şi mi-a făcut plăcere să constat că a fost preluat şi de alţi politicieni şi ziarişti: „Cu prostia, înşişi zeii se luptă în zadar!” Astăzi, voi lansa în vîltoarea opiniei publice, ca un mesaj îmbuteliat într-o sticlă, pe mare, o maximă asemănătoare, de fapt epitaful pe care Jonathan Swift şi l-a scris singur pe piatra tombală sub care avea să fie înmormîntat, în Catedrala St. Patrick, din Dublin, citez: „A plecat acolo unde spectacolul prostiei şi al răutăţii omeneşti n-o să-i mai sfîşie niciodată inima. Du-te, călătorule, şi, dacă poţi, urmează exemplul acestui neobosit răzbunător al libertăţii”. Şi totuşi, cum se prezintă Naţiunea la acest început de primăvară? Să mulţumim lui Dumnezeu că am ieşit din iarnă, deşi a fost nespus de greu şi cei din casă au degerat de frig, iar cei din stradă nu mai puteau de cald, fiindcă şi-au dat foc. Dezastrul e total, pe toată linia. Niciodată nu s-a înregistrat un asemenea faliment de partid şi de stat, dublat de o mai neruşinată fanfaronadă. Regimul Constantinescu este ceea ce românii numesc „capră rîioasă cu coada pe sus”. Priviţi cît de actuale sînt cuvintele poetului şi doctrinarului naţional, fiindcă tot sîntem în Anul Eminescu: „Toţi umblă după chiverniseală. Vorbă mare, căci ea e deviza tuturor partidelor, tuturor purtătorilor de stindard, cum s-ar zice, căci în urma urmelor fiecare e în stare ca să moară pentru stindard şi pentru chiverniseală. (…) Trecutului îi daţi cu piciorul, viitorului nu-i testaţi nici ştiinţa, nici limba, nici Ţara. (…) Mîncaţi venitul Ţării a trei generaţiuni viitoare, căci mîncaţi pe datorie pîinea copiilor, nepoţilor şi-a strănepoţilor dvs. Tot luxul ce-l faceţi azi, poimîine, la ei, va fi mizerie. Dar finanţele Ţării se ruină. Ce vă pasă – voi sînteţi Naţiunea… cu moartea voastră a murit şi Naţiunea. Vorba ţiganului: ce-mi pasă mie că trăieşte toată lumea, dacă mor eu? Dac-am murit eu, toată lumea a murit.” Şi, ca semn că avem de-a face cu nişte şacali, priviţi numai la scandalul pe ciolanul algoritmului, deşi partiduleţele astea nu mai reprezintă nici 4% fiecare şi au, deja, o lumînare mare pe piept, dar ele nu-şi dau seama, fiindcă sînt animale de pradă şi nu mai au nici măcar instinct de conservare.

Stimaţi prieteni, campania electorală din acest an a debutat sub auspicii nefavorabile. Parcă trăim un coşmar. Oameni pe care-i ştiam ticăloşi, ce-i drept, dar care disimulau destul de bine, s-au lansat brusc în nişte imprecaţii şi atacuri de cea mai joasă speţă, de care nu-i credeam capabili. Nu stă în firea noastră să rămînem datori, nimănui. Însă, cel puţin în sfera politicii, noi nu vom folosi niciodată un asemenea limbaj. La avalanşa de diatribe cu care încearcă actuala Putere să ne intimideze, ori să ne compromită, cărora li se adaugă zecile de procese politice – noi vom răspunde cu calm, cu puterea argumentelor şi a faptelor. Nu ne e teamă de aceşti oameni care, cu cît simt mai mult că le fuge pămîntul de sub picioare, cu atît sînt mai disperaţi şi oferă populaţiei un spectacol degradant. La fel ca în 1996, cînd şi adversarii noştri ne-au felicitat pentru spiritul civilizat în care ne-am desfăşurat campania electorală, şi acum, în 2000, vom fi oamenii dialogului, ai bătăliilor de idei, ai soluţiilor practice. Aţi primit la mapă un set bogat de documente, elaborate de cei mai buni specialişti ai noştri. M-aş referi la poziţia partidului nostru faţă de Strategia de dezvoltare economică a Ţării, dar şi la Îndreptarul pentru pregătirea alegerilor locale din mai-iunie 2000 şi la Apelul lansat de PRM către toate formaţiunile politice, pentru desfăşurarea unor campanii civilizate şi corecte. Sincer să fiu, mă tem de o fraudă electorală colosală. Trebuie să ne plasăm oamenii peste tot, pentru a contracara malversaţiunile acelora care, după ce au văzut că nu mai e nimic de furat în Ţara asta, s-au scărpinat în cap şi şi-au dat seama că s-ar mai găsi ceva de prăduit: alegerile. Avem nevoie, în toate aceste comandamente centrale şi judeţene, de mulţi tineri. De altfel, de-a lungul întregului an 2000, se va înregistra un masiv program de întinerire şi regenerare a partidului nostru, aşa cum ar trebui să se întîmple în întreaga clasă politică. Eu, unul, nu prea ştiu ce-ar mai putea spune noilor generaţii nişte matusalemi, născuţi în fumul de obuze şi în gazele toxice ale primului război mondial, la fel cum nu cred că i-aş putea conduce eu pe tinerii din anul 2032, de pildă. Marele filosof Vasile Conta, unul dintre patriarhii naţionalismului românesc, scria: „Dacă un Popor n-are o tinerime entuziastă, cultă şi cu dor de Ţară, este pierdut pentru totdeauna”. Să-i ajutăm pe tineri să se maturizeze mai repede. E cu totul minunat că tot mai mulţi tineri vin către PRM. Timpul va lucra în favoarea noastră. Adevăratele sondaje de opinie vor ieşi la iveală, în curînd, şi ele vor arăta tuturor că Partidul România Mare nu numai că nu a scăzut, ci, dimpotrivă, se apropie de 20%. Vom trăi şi vom vedea. Aşa cum vom trăi şi vom vedea care va fi politica noastră de alianţe, care, în mod pragmatic, trebuie să se cristalizeze în funcţie de testul alegerilor locale. Pe mine altceva mă îngrijorează: la fel ca în fiecare partid, anul electoral 2000 marchează şi la noi o fierbere nefiresc de mare a orgoliilor, a tensiunilor, provocate, probabil, de dorinţa unora şi altora de a se remarca, pentru a fi nominalizaţi pentru un loc eligibil în Parlament, ori desemnaţi drept candidaţi la primărie sau pe listele de consilieri. Îmi vin semnale supărătoare din tot mai multe judeţe, fie scrise, fie telefonice. Am încercat să mă implic în rezolvarea unor animozităţi, dar vă daţi seama că, la 42 de filiale şi la 155.000 de membri, nu pot, prin forţa lucrurilor, să ştiu tot ce se întîmplă şi nici nu pot să le rezolv pe toate. Ca întotdeauna în asemenea cazuri delicate, adevărul este la mijloc. Eu, ca preşedinte al partidului, voi analiza rapoartele prezentate de membrii Comitetului Director şi va trebui să adopt o judecată solomonică. Fiţi convinşi că nu voi menaja pe nimeni şi nu voi favoriza vreun grup în detrimentul altui grup. Există şi parlamentari care au greşit nu numai faţă de filialele de unde provin, ci şi în raport cu electoratul lor. Aşa că sînt explicabile reclamaţiile. Dar nu-i mai puţin adevărat că alţi parlamentari, sau preşedinţi de filiale, sînt reclamaţi, sistematic, pentru a fi debarcaţi, cu orice preţ, deşi nu există indicii că ar fi încălcat statutul sau că nu-şi văd de treabă. Am primit, în biroul meu, cîţiva reclamanţi de acest gen şi, vă daţi seama, i-am tratat cu toată seriozitatea, fiindcă ei sînt ai noştri, nu sînt străini. Dar daţi-mi voie să vă spun că, aşa după cum un sculptor ghiceşte în blocul de piatră conturul viitoarei statui, eu m-am deprins, de ani de zile, să mă uit la membrii partidului pe care-l conduc ca la nişte posibili titulari de funcţii publice. Poate fi omul din faţa mea senator sau deputat? Poate el rosti un discurs, în faţa Camerelor Reunite ale Parlamentului, transmis la Radio şi la Televiziune în direct, fără a se face şi fără a ne face de rîs? Poate îndeplini o misiune în străinătate, fără să cadă în păcatul jenant al unui deputat din precedenta legislatură, care a furat nişte bunuri dintr-un hotel sud-coreean şi, normal, l-am dat afară? Pe scurt, au oamenii aceştia calităţile umane, morale, culturale, gramaticale şi chiar vestimentare de a reprezenta un partid naţional şi justiţiar ca al nostru?

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(4 martie 2000, Casa Republicii; discursul a fost rostit în deschiderea Plenarei Consiliului Naţional al PRM)

Păreri și opinii