Fără ruşine în faţa vieţii

in Lecturi la lumina ceaiului

Lecţiile Istoriei

 

De ceva timp, chiar şi duminica, văzduhul judeţului Teleorman este cutreierat de avioane militare minuscule, care lasă în urmă nişte dîre albe, ca mustăţile lui Moş Crăciun. Nepăsători, dar bine informaţi, teleormănenii ştiu că avioanele acelea sînt americăneşti şi vin de la Deveselu, de la baza militară. Alte avioane vin mai de departe, de la Cîmpia Turzii, unde, iarăşi, musafirii noştri s-au instalat cum nu se poate mai bine. Dar unde se duc acele avioane, care zbîrnîie toată ziua, de zici că sînt bombardierele americane din cel de-al II-lea război mondial? (Acelea decolau din Italia şi veneau să ,,piseze” Capitala, rafinăriile şi puţurile petroliere de pe Valea Prahovei). Dacă poţi să stai mai mult cu gîtul în sus şi ai norocul unei zile senine, o să vezi că se duc spre Est, probabil la Marea Neagră, unde participă la nişte manevre militare, în coproducţie cu Armata noastră; americanii dau avioanele, tancurile şi torpiloarele, noi dăm fînul şi potcoavele. Aşa o fi, dar în partea aia sînt ruşii, iar la televizor se spune că s-au apucat, şi ei, de manevre militare, tot în Marea Neagră, care, după cum se ştie, e foarte mare şi îi primeşte pe toţi la pieptul ei. Numai să nu dăm noi de dracu’ cu atîtea bombe primprejur. Apropo de bazele astea militare. Odinioară, în cinematografe, pînă să înceapă filmul, se dădeau „Jurnale de actualităţi”, cu realizările partidului, dar şi cu ştirile externe, care cuprindeau protestele turcilor, ale japonezilor, sau ale sud-coreenilor împotriva bazelor militare din ţările lor. Scoşi în stradă de partidele comuniste locale, protestatarii se băteau cu poliţiştii mai ceva ca la Războiul Troian. Vom ajunge, şi noi, să facem aşa ceva? Nu prea cred! O jumătate de secol, bunicii şi părinţii noştri i-au tot aşteptat pe americani să ne scape de bolşevici. Dar noi, proştii, de unde să fi ştiut că Stalin, Churchill şi Roosevelt aveau alte înţelegeri decît grija noastră, iar Planul Marshall, cu fecundarea leului de către dolar, era doar o utopie, deoarece cutrele de occidentali ne stabiliseră statutul de „naţiune învinsă în război”, în loc de „naţiune cobeligerantă”, şi ne dăduseră pe mîna ruşilor, care ne-au obligat să le plătim daune de război uriaşe. Şi acum, uite-i pe yankei, înarmaţi pînă-n dinţi, cum mîrîie la ruşi, dar nici Putin nu doarme, deşi la televizor se şopteşte că şi unii, şi alţii doar fac pe nebunii, căci, în realitate, vor să împartă Europa doar între ei. Pînă acum, România era o ţară ocupată de americani, în primul rînd din punct de vedere propagandistic şi ideologic, prin impunerea limbii şi a programelor lor de radio şi TV, a filmelor made in Hollywood şi aservirea presei autohtone pentru interesele lor. Terenul fiind grăpat şi afînat, a urmat ocuparea politică. Toţi ambasadorii americani care s-au perindat pe aici, în majoritate evrei şi cu grade mari în CIA, au dictat cine să fie ales preşedintele României. La fel au stat lucrurile şi cu guvernele noastre, obligate să urmeze doar o anumită direcţie. Acum, iată, a sosit vremea să fim ocupaţi şi aerian, şi terestru, şi naval – chipurile, spre binele nostru. Cînd sergentul în rezervă Victor Bălosu conducea exerciţiile de Premilitară la Siliştea-Gumeşti şi le ordona flăcăilor regruparea, deoarece „Aviaţia inamică e la joasă înălţime”, nătîngul de Nilă nu vedea nici urmă de avion pe cerul senin. La fel şi atunci cînd striga: „Inamicul a ocupat gara!”, bietul băiat se uita la gara pustie, în dimineaţa aceea de vară, şi iarăşi nu înţelegea nimic. Desigur, timpul a avut răbdare cu Nilă, dar, după aceea, de unde să fi ştiut, săracul, ce-l aşteaptă?! Cam aşa sîntem şi noi, astăzi. Ne-am luat cu ale noastre, cu Eurovisionul, cu arestările în gaşca Mafiei politice şi nu am băgat de seamă că evenimentele din Ucraina puteau degenera uşor într-un conflict cu consecinţe tragice pentru biata noastră ţărişoară, obligată să găzduiască războiul altora. Timpul nu are răbdare. Sau cel puţin aşa ni se tot spune la televizor. Noroc cu americanii, care veghează la liniştea noastră. Şi noi dormim, soro! Ceea ce am văzut, în primăvară, în programele de televiziune – coloanele acelea blindate americane deplasîndu-se, disciplinate, de la Constanţa la Braşov, şi populaţia din Ploieşti, în 4 labe pe lîngă ei –, mi-a dat fiori. Că televiziunile noastre au hiperbolizat evenimentul, transformîndu-l într-o mare sărbătoare naţională. În schimb, m-a pus pe gînduri veselia localnicilor, de parcă îi vizitau să le aducă fericirea veşnică chiar Dumnezeu şi Sf. Petru. Noi i-am aşteptat o viaţă pe americani, să ne aducă gumă de mestecat şi femei gonflabile. Dar, ei ne-au adus democraţia lor, călare pe blindate. N-avea dreptate Paul Goma, cînd spunea că SUA înseamnă URSS cu mai multe stele pe drapel? Ba avea. Demonstraţia recentă, făcută de americani, în cîrdăşie cu televiziunile, seamănă, pînă la confuzie, cu intrarea trupelor sovietice „eliberatoare” în Bucureşti (septembrie 1944). Şi atunci, tot aşa, populaţia le-a ieşit înainte, cu flori şi aplauze, fără să ştie ce vremuri cumplite vor veni. Cu cîteva luni în urmă, în acelaşi an, aceiaşi oameni trecuseră prin spaimele morţii cînd, unindu-şi forţele, şi ruşii, şi americanii au bombardat Capitala, să ieşim mai repede din război, iar la 23 August ne-au atacat şi nemţii, că de ce am ieşit. Generaţiile mai tinere ar trebui să ştie că, în cartierul Giuleşti, se află un cimitir, numit „4 aprilie 1944”, unde sînt îngropaţi mii de bucureşteni ucişi de bombardierele americane. Sau să meargă să aprindă o lumînare la aşa-zisul „Cimitir al Revoluţiei”, unde zac, de-a valma, şi victimele, şi călăii loviturii de stat din Decembrie 1989. Astăzi, vedem cu ochii noştri la ce a folosit sacrificiul lor prostesc: distrugerea ţării, pe timp de pace, şi aservirea ei puterilor străine. Cînd o să învăţăm, şi noi, cîte ceva din lecţiile Istoriei?

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI