Fără rușine în faţa vieţii

in Lecturi la lumina ceaiului

 

  1. Permisia de duminică

 

…Ajung în staţie la Obor şi mă urc în tramvaiul 24. Mi-e foame şi abia aştept să ajung acasă. E o după-amiază de duminică. Pe bancheta lipită de ghereta taxatoarei, un soldat, cu uniforma decolorată, stă liniştit lîngă o tînără. Se vede că sînt ţărani. În faţa lor, pe un scaun, o bătrînă – îmbrăcată în negru şi cu o desagă în poală. Din felul cum se tot întoarce şi vorbeşte numai cu tînărul, reiese că e mama acestuia. De altfel, chiar seamănă amîndoi. Cred că bătrîna şi fata au venit de departe, să-l vadă pe soldat, la regiment, şi să-i aducă de-ale gurii, dar mai ales să-i arate că ţărăncuţa, rămasă în grija ei, îl aşteaptă să se întoarcă de la oaste. Scena aceasta îmi aminteşte de copilărie, cînd, într-un an, de Paşte, au venit la noi rudele de la Vişineşti: nea Mitică, fratele lui tata-mare, nevastă-sa, ţaţa Păuna, şi Bălaşa. Se treziseră cu noaptea-n cap, să prindă rata spre Găeşti. De acolo, luau un tren spre Gara Basarab, apoi tramvaiul… Erau rupţi de oboseală. Mama-mare i-a culcat în odaia de la stradă, iar a doua zi, foarte de dimineaţă, au plecat iarăşi la drum, spre Cogealac, unde făcea armata băiatul lor, Marin (poreclit Mieladu). Tata-mare era ceferist şi ne-a spus că din Gara de Nord trebuiau să plece cu un tren personal spre Constanţa. Au întrerupt călătoria la „Micidia“, cum pronunţau ei, şi de acolo au luat un alt tren spre Cogealac. Bălaşa era logodnica lui Marin şi avea să se mărite cu acesta imediat după lăsarea lui la vatră. Şi după mulţi ani, cînd Marin venea singur la Bucureşti, cu vreo treabă, trăgea tot la noi, iar tata-mare, vrînd să se distreze, îl necăjea la masă:

– Ia zi, mă, unde ai făcut armata?

– La Gogelaac, se miorlăia, nedumerit, Marin, şi rămînea cu lingura în aer.

Însă, bunicul nu se lăsa şi se răstea la el:

– Răspunde, mă, boule, ca flăcăii, tare şi apăsat. Unde ai făcut armata?

– La Gogelaac, răspundea ăla, cu gura plină, lungind vocalele, dumicatul stînd să-i găurească obrazul.

Mult timp după aceea am jucat această scenetă cu vărul Gigi. El era tata-mare („Ia zi, mă, boule!“), iar eu eram Marin („La Gogelaac…“). Uneori, ne luam la bătaie, fiindcă numai el voia să fie tata-mare.

Dacă e duminică, e zi de permisie în toate unităţile militare din Bucureşti, poate şi din toată ţara. Tramvaiul, plin cu soldaţi şi civili, abia se tîra, zdrăngănind din toate şuruburile şi oprindu-se în toate staţiile. Unii coborau, alţii se urcau.

– Taxa, vă rog!

Taxatoarea se uita urît la călătorii care se urcaseră prin faţă şi nu mai treceau pe la ea, să cumpere bilet. La militari n-avea nici o pretenţie, deoarece regulamentul era clar: militarii şi miliţienii, care se aflau în misiune, nu plăteau bilet. În staţie, un caporal îi făcea semn ăstuia de pe banchetă, care i-a răspuns îmbrăţişîndu-şi fata, într-un gest care nu însemna altceva decît: ,,Vezi, mă, că nu te-am minţit cînd ţi-am spus că am o drăguţă?“. Bătrîna a prins mişcarea şi, oarecum plictisită, s-a întors spre băiat:

– Cine e, mă, ăla?

– Unu’ de la noi, a răspuns acesta, laconic, dar şi cu importanţă, dînd de înţeles că singuraticii nu merită nici o atenţie, chiar dacă sînt mai mari în grad.

În sfîrşit, o altă staţie şi alţi soldaţi care coborau. Unii se hîrjoneau, alţii începeau plimbarea pe trotuar, cu mîinile în buzunare, uitîndu-se provocator la femei. În scurt timp s-au plictisit cu toţii, deşi, pînă seara, mai era mult timp. Alţii, probabil cu ceva bani în buzunare, erau mai gravi şi se gîndeau să intre la un film, sau să ia o bere în Cişmigiu, unde, cine ştie, puteau să dea peste o slujnică.

– Gara de Nord!…

Staţie mare, tramvaiul a zăbovit mai mult, înşirîndu-se în spatele celorlalte tramvaie. Prietenii mei şi-au făcut loc pe uşa din faţă şi au coborît. Ajunşi pe trotuar, băiatul şi fata s-au luat de mînă, în timp ce bătrîna, cuprinsă de oboseală, aproape că se tîra în urma lor, cărînd desaga. Se vedea treaba că băiatul, galant, a răspuns vizitei celor două femei şi le însoţea pînă la trenul de întoarcere spre satul lor. După aceea, poate a căscat gura prin oraş, sau poate a intrat, şi el, la vreun film… Dar, cînd s-a înserat de-a binelea, s-a întors la cazarmă şi s-a întins în pat, rememorînd întîmplările de peste zi, cu sosirea mamei şi a iubitei lui, dis-de-dimineaţă, atunci cînd sergentul de serviciu l-a anunţat că are musafiri. Asta doar dacă nu a adormit imediat, ca un prunc, şi a visat altceva, căci aşa sînt visele, o înşiruire de oameni, fapte şi întîmplări, uneori fără noimă, din care nu mai ţii minte decît ce-ţi apare la sfîrşit, cînd te trezeşti…

(va urma)

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI