Faust, sau Goethe şi-a vîndut sufletul diavolului?

in Alte știri

Era un vrăjitor, cu puteri deosebite, care şi-a vîndut sufletul diavolului, sau doar un şarlatan?! Surprinzător, viaţa obscură a adevăratului Faust a inspirat o literatură care fie deplînge trufia păcătoasă a omului, fie îi laudă potenţialul de realizare a binelui.

Un vuiet cumplit a zguduit pereţii de la Hanul Leului întreaga noapte. Ţipete, urlete şi o bubuitură ciudată au înspăimîntat toată vecinătatea şi de-abia la ivirea zorilor hangiul şi-a făcut curaj şi a bătut la uşa camerei unde era găzduit straniul personaj cunoscut sub numele de Faust. Cum nu a primit nici un răspuns, stăpînul hanului a descuiat, tremurînd, uşa. Acolo, printre bucăţile de mobilă sfărîmată, zăcea trupul vestitului vrăjitor, prăbuşit la podea, contorsionat, mutilat şi desfigurat înfiorător. Răspunsul pe care orăşenii l-au dat misterului morţii sale poate fi citit pe o placă, pe zidul hanului din Württemberg, în Germania: „Unul dintre cei mai puternici diavoli, Mefistofel, pe care l-a numit, întreaga sa viaţă, cumnatul său, i-a frînt gîtul, în momentul cînd pactul lor a expirat, după 24 de ani, şi i-a condamnat sufletul la osîndă veşnică“.

Moartea lui Faust a survenit pe la 1540. Sursele vremii nu sînt de acord asupra datei exacte, dar recunosc faima de care s-a bucurat, vreme de decenii, Magister Georgius Sabellicus Faustus cel Tînăr.

Şarlatan, sau monstru?

O primă relatare despre Faust i-o datorăm pastorului protestant Johann Gast, care scria despre calul şi despre cîinele dresat al vrăjitorului că erau, de fapt, spirite malefice, care lucrau cu stăpînul lor ca parte a contractului acestuia cu Satana. Un alt scriitor îl descria pe Faust ca pe „o fiară păcătoasă şi slujitor al multor diavoli“. Apreciatul cărturar şi călugăr Trithemius, şi el priceput într-ale vrăjitoriei, a spus despre binecunoscutul său contemporan că este un nebun şi un şarlatan, care ar trebui biciuit. Şi alţii au fost de acord cu el, printre aceştia numărîndu-se şi un istoric, care l-a plasat pe Faust în breasla acelor „doctori răi, şarlatani, inutili şi ignoranţi“.

Surprinzător, în ciuda condamnărilor vehemente pe care şi le-a atras, se ştiu puţine lucruri despre momentele mai importante ale vieţii lui. Probabil că, sub numele de Johann Faust, a absolvit Universitatea din Heidelberg, în 1509, şi a continuat, apoi, să studieze ştiinţele naturale, în Polonia. Evident, a devenit, curînd, astrolog şi necromant itinerant, întrucît, sub numele de Georg Faust, nu a fost binevenit la Universitatea din Erfurt. În 1520, se afla la Curtea lui Georg al III-lea, prinţul-episcop de Bamberg, unde se ocupa de horoscopul acestuia. Ulterior, avea să se prezinte ca ,,Astrologul Curţii Prinţului-Episcop“. Opt ani mai tîrziu, cînd ajunsese să fie cunoscut ca Jörg Faustus ghicitorul, a fost alungat din oraşul Ingolstadt. O vreme, a fost angajat ca profesor, la o şcoală de băieţi din Nürnberg, dar, în 1532, a fost dat afară şi, apoi, alungat din oraş, fiind acuzat că i-ar fi corupt moral pe elevii săi.

În mod evident, acest personaj istoric avea tenacitatea unui autentic supravieţuitor, căci oricît a fost blamat şi oricîte înfrîngeri a suferit, a reuşit, mereu, să iasă la suprafaţă. Se pare că împărţea, plin de voie bună, cărţi de vizită, în care se prezenta ca „Sursă a Necromanţilor, astrolog, asistent al vrăjitorilor, chiromant, ghicitor în aer, în foc, asistent al hidromanţilor“. În 1536, cel puţin doi clienţi distinşi l-au căutat, pentru a le prezice viitorul: un senator din Würzburg, care voia să ştie ce spuneau astrele despre rezultatul războiului lui Carol al V-lea împotriva regelui Franţei, şi un aventurier german, care punea la cale o expediţie în America de Sud, pentru a descoperi legendarul Eldorado, şi care voia să afle dacă va reuşi. Se pare că Faust i-a mulţumit pe amîndoi, deşi profeţia făcută în cel de-al doilea caz ţinea mai mult de bunul-simţ decît de vreo previziune supranaturală. I-a spus acestuia că misiunea sa avea să se încheie cu un eşec, şi, într-adevăr, Eldorado nu a fost găsit niciodată.

Semnificaţia neclară a ştiinţei

Atitudinile renascentiste faţă de diferitele „ştiinţe“ practicate de Faust şi de alţi prezicători, alchimişti, astrologi şi iluzionişti sînt, astăzi, greu de înţeles. Chiar şi după judecata celor mai învăţaţi, astrologia era o ştiinţă respectabilă. Unele forme de magie erau considerate, şi ele, acceptabile, sau „albe“, deoarece căutau să descopere şi să stăpînească forţele secrete din natură prin mijloace naturale. Dacă este să dăm crezare legendei, Faust era unul dintre puţinii care aveau îndrăzneala să practice magia „neagră“, acceptînd riscul de a se alătura spiritelor malefice şi demonilor, pentru a dobîndi cunoaşterea secretă. Deşi ofensator pentru stîlpii societăţii laice şi ai celei religioase, un astfel de cult al diavolului a fost impresionant pentru oamenii de rînd, întrucît, evident, la ei avea Faust mare succes.

Asemeni altora care practicau alchimia autentică, se pare că şi Faust se afla în căutarea aşa-zisei pietre filozofale, presupusul catalizator care transforma metalele de bază în aur curat. Unii istorici chiar au susţinut că ar fi fost unul dintre „alchimiştii adevăraţi“, care se străduiau să atingă perfecţiunea interioară şi să îşi purifice sufletele printr-un studiu solitar şi ascetic. Conform acestei teorii, nenumăratele pete albe din istoria sa cunoscută se explică prin perioadele de izolare în care, cu banii economisiţi de pe urma prezicerilor şi reprezentaţiilor de magie, îşi putea permite să se dedice studiului. Această teză revizionistă, însă, a avut puţini susţinători. Astfel, către sfîrşitul Secolului al XVI-lea, numele său a fost legat, pentru totdeauna, de magia neagră. Chiar şi Martin Luther, ale cărui proteste împotriva abuzurilor Bisericii Romano-Catolice au grăbit Reforma, susţinea că avea nevoie de ajutor de la Dumnezeu pentru a se salva de demonii pe care Faust îi asmuţise împotriva lui.

O legendă nepieritoare

Oricare ar fi fost adevărul despre personajul istoric ca atare, vremurile erau de natură să încurajeze proliferarea de legende în jurul său. Într-o epocă dominată de Creştinism, fie el romano-catolic, sau protestant, era de aşteptat ca adevărul revelaţiei divine şi diferitele adevăruri scoase la iveală de ştiinţă să intre, inevitabil, în conflict. De fapt, învăţătura laică era considerată o practică reprobabilă, astfel că, încă din Secolul al VI-lea, începuseră să circule legende care susţineau că, pentru a ajunge să posede atîta ştiinţă, învăţaţii şi-au vîndut sufletele diavolului. Se presupunea că Teofil (din Antiohia), un arhidiacon de la începuturile Bisericii creştine, ar fi făcut un pact cu Satana, iar despre Papa Silvestru al II-lea, un cărturar a cărui erudiţie depăşea, cu mult, vremurile în care a trăit, toată lumea credea că avea legături cu spiritele malefice. Încă şi mai devreme, în zorii erei creştine, anumiţi mistici evrei creaseră incantaţii pentru invocarea Satanei. Aceste formule puteau fi întîlnite şi în cărţile de magie din vremea lui Faust. Totodată, trebuie să ne amintim că, în acele timpuri, practic toată lumea credea în eficacitatea vrăjitoriei, iar demonii îl slujeau, zeloşi, pe Satana.

Un factor suplimentar care a contribuit la popularitatea poveştii lui Faust a fost Reforma, în timpul căreia adepţii Protestantismului s-au ridicat împotriva Bisericii Romano-Catolice. Aceştia considerau că Biserica era coruptă, ceea ce i-a determinat să se întoarcă la ideile şi la practicile „cuvîntului curat al Domnului“. Pentru ei, cercetările lui Faust pe tărîmul cunoaşterii interzise erau păcătoase, la fel cum erau gesturile de revoltă ale intelectului uman împotriva preceptelor biblice. Potrivit credinţei protestante conservatoare, necromantul merita osînda veşnică, deoarece optase pentru cunoaşterea umană, în detrimentul celei divine.

De la satanist la bufon

,,Istoria lui Johann Faust“ (1587), o antologie de legende, scrise frust, a făcut ca faima lui Faust să se răspîndească, rapid, din Germania în întreaga Europă. Această aşa-zisă Carte a lui Faust, considerată, de unii critici, primul roman german notabil, a fost pe gustul publicului, fiind tradusă în mai multe limbi. „Istoria se compune din evenimente adevărate şi comentate“, scria, sentenţios, autorul anonim, în preambulul la variantele actualizate ale povestirilor medievale despre slujitorii ştiinţelor oculte, ce îl aveau pe Faust drept erou principal. De asemenea, autorul adaugă scene de un umor naiv, în care cei păcăliţi de Faust devin ţinta ironiilor. Cu toate acestea, pasaje precum acelea care descriu osînda veşnică în iad arată intensitatea unei convingeri sincere. Portretul lui Mefistofel ca înverşunat spirit malefic, precum şi cel al lui Faust ca păcătos înspăimîntat îi impresionau profund pe cititori. În secolul următor, alte două variante ale cărţii aveau să fie publicate, cu succes.

Între timp, tradiţia orală a continuat, sprijinindu-se pe anecdotele despre puterile uimitoare ale magicianului. Se spunea că pactul făcut cu Satana nu putea fi pus la îndoială, după cum o dovedeau episoadele din viaţa de zi cu zi, cînd a ciocănit într-o simplă masă din lemn, şi vinul a ţîşnit, sau cînd i-a poruncit diavolului să-i dea căpşuni proaspete, în toiul iernii. Într-una dintre poveşti, era atît de înfometat, încît, pur şi simplu, a devorat un cal, împreună cu căruţa şi încărcătura de fîn. Într-o vară, fiind plictisit şi încins de căldură, puterile demonice i-au adus zăpadă, ca să poată face o plimbare cu sania. Într-o noapte de petreceri, Faust se pare că a zărit patru bărbaţi vînjoşi, care se străduiau să aducă din pivniţă un butoi greu. „Ce neghiobi!“, a exclamat el. „Pot să aduc butoiul şi singur!“. Pe cînd hangiul şi clienţii acestuia s-au dat la o parte, miraţi, magicianul a coborît scara, a încălecat butoiul şi l-a urcat, victorios, pe scări, pînă la sala de mese.

De la bufon la erou

Aceste demonstraţii triviale pot părea ridicole, mai ales cînd preţul plătit pentru ele, după cum spune legenda, era osînda veşnică a sufletului lui Faust. Şi, totuşi, acele cîteva elemente care au impresionat oamenii simpli şi neinstruiţi s-au dovedit a avea un mesaj universal, devenind sursă de inspiraţie pentru multe opere dramatice, muzicale şi poetice. Prima lucrare de succes a avut premiera la Londra, în 1594, la 1 an după misterioasa moarte a autorului său, Christopher Marlowe. Deşi minată de insulte gratuite la adresa romano-catolicismului şi fiind de un umor rudimentar, tema din ,,The Tragical Historie of the Life and Death of Doctor Faustus“ (,,Tragica istorie a vieţii şi morţii doctorului Faustus“) avea să influenţeze toată literatura faustică serioasă, în următorii 200 de ani. Eroul trebuie să plătească, pentru a se fi răzvrătit împotriva cuvîntului lui Dumnezeu, cu propriul suflet.

Mai mult decît un simplu şarlatan, sau ucenic al diavolului, Faustul lui Marlowe solicită sprijinul Satanei, pentru a cunoaşte toate experienţele umane posibile. Adesea, drama se înalţă pe culmile glorioase ale creaţiei poetice, aşa cum se întîmplă în episodul în care îşi face apariţia fantoma Elenei din Troia. Cele mai remarcabile versuri ale lui Marlowe înfăţişează eforturile zadarnice ale lui Faust de a se căi, în momentul cînd recunoaşte enormitatea tîrgului făcut şi înţelege că nu poate evita consecinţele. Publicul renascentist se cutremura, înspăimîntat de viziunea asupra sorţii ce-l aştepta: „O, dacă sufletul trebuie să sufere pentru păcatele mele,/ Pune capăt suferinţei mele./ Fie ca Faust să trăiască în iad o mie de ani/ O sută de mii, dar, pînă la urmă, să fie salvat“.

În Secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, multe alte piese şi spectacole de marionete, mai puţin impresionante, au fost puse în scenă, îndeosebi în Germania. În general, acestea accentuau aspectele macabre şi pe cele ridicole ale poveştii, mai degrabă decît pe cele literare. De asemenea, peste tot se vindeau manuale de magie purtînd numele lui Faust. Cititorul care urma, atent, instrucţiunile se presupune că putea să evite orice pact periculos cu Satana, sau, eventual, să facă un astfel de pact, pe care să îl poată rupe, mai tîrziu, în deplină siguranţă.

Cea mai celebră ilustrare literară a vieţii lui Faust a fost scrisă abia la 300 de ani de la moartea sa. Johann Wolfgang Goethe, marele poet german, a lucrat aproape 30 de ani la poemul său dramatic ,,Faust“. Partea întîi a apărut în 1808, iar a doua, în 1832. Personajul principal al acestui poem este total diferit de interpretarea tradiţională. Dumnezeu îl salvează de la pierzanie, căci „omul bun, chiar adumbrit de patimi, îşi dă prea bine seama de drumul cel drept“. Cu alte cuvinte, Faust, personajul lui Goethe, este un erou. Nemulţumit de cunoaşterea ştiinţifică şi intelectuală, el îşi vinde sufletul, pentru o clipă de viaţă, care îi va da satisfacţie deplină. Nici o plăcere „josnică“ a simţurilor nu-i va fi de ajuns şi va găsi sensul vieţii în dragostea statornică a unei simple ţărănci, pe care o seduce şi, apoi, o abandonează. Salvarea finală o datorează dorinţei sale de crea o societate mai bună pentru întreaga omenire. Mesajul lui Goethe este acela că omul poate deveni nobil, în ciuda spiritului rău din alcătuirea sa.

Poate că nici un alt artist nu a mai creat o operă filozofică şi psihologică atît de profundă pe baza legendei faustice, dar mulţi au fost inspiraţi să creeze opere nemuritoare. Hector Berlioz a compus ,,Damnaţiunea lui Faust“, o cantată dramatică, interpretată, uneori, şi pe scena Operei. ,,Faust“, de Charles Gounod, a devenit una dintre cele mai admirate opere ale tuturor timpurilor. De ce moartea violentă a unui şarlatan dispreţuit a intrigat atîtea genii creatoare?! De ce operele lor au rămas atît de populare, pînă în ziua de astăzi?! Poate că răspunsul se află înscris pe placa de pe zidul de la Hanul Leului, unde ni se spune că Faust – deşi a sfîrşit damnat -, s-a bucurat, într-adevăr, vreme de 24 de ani, de puterea şi de plăcerile secretelor interzise ale răului satanic. Interzise, dar ispititoare.

Orgia Sfîntului

Una dintre cele mai impresionante scene din prima parte a poemului ,,Faust“, de Goethe, o constituie vizita eroului la Sabatul anual al vrăjitoarelor, cunoscut sub numele de ,,Noaptea Valpurgiei“. Conform tradiţiei germanice, la miezul nopţii, pe 1 mai, vrăjitoarele se adună pe un vîrf de munte, pentru a îndeplini ritualuri orgiastice. Surprinzător, denumirea acestei ceremonii demonice provine de la numele unei sfinte venerate în Germania: Sfînta Walburga, venită din Anglia, ca misionar creştin, pe la mijlocul Secolului al VIII-lea. Rămăşiţele ei pămînteşti au fost deshumate şi mutate în Biserica Sfintei Cruci, din Eichstatt, în ajunul zilei de 1 mai. Coincidenţa aparentă a datelor constituie o explicaţie pentru numele dat Sabatului vrăjitoarelor – Noaptea Valpurgiei, sau Walburgiei. Însă, este tot atît de adevărat că sărbătoarea ei anuală, celebrată, de Biserică, în ziua de 1 mai, se suprapune cu vechea sărbătoare a primăverii, închinată lui Waldborg, zeiţa păgînă a fertilităţii.

În Evul Mediu şi în epoca Renaşterii, credinţa în existenţa reală a vrăjitoarelor era la fel de bine înrădăcinată ca şi teama de demonii faustici, cu consecinţe adesea grave pentru cei asupra cărora plutea vreo bănuială. Siliţi, prin torturi atroce şi ingenioase, să îşi mărturisească vinovăţia, cei acuzaţi de vrăjitorie erau, adesea, condamnaţi să fie arşi pe rug.

COMENTARII DE LA CITITORI