„Faust“

in Polemici, controverse

Faust, de Charles Gounod, este poate cea mai populară operă din Istoria muzicii franceze. Ea apare ca o reacţie violentă împotriva stilului de „grand-opera“, al cărui exponent de frunte a fost Mayerbeer. Compozitorul Gounod a considerat că spiritualitatea franceză este mai apropiată de lirism şi de tonul confesional decît de maniera grandilocventă. În acest sens, el ia ca punct de plecare melodicitatea caldă, generoasă, pregnantă, ce nu este o anexă a limbajului armonic, ci, dimpotrivă, poate fi fredonată de orice iubitor de muzică.

A dorit şi a izbutit să realizeze o artă larg accesibilă şi nu una pentru „elite“. Dacă ascultăm cu atenţie Faust, vom remarca, încă de la primele măsuri, talentul melodic excepţional al lui Charles Gounod. Melodia sa este adesea încadrată în dualismul major-minor, de cele mai multe ori simetrică, diatonică, şi cu un ambitus nu prea extins. Nou, în conceptul melodic al compozitorului, este elementul modal, care trăieşte, fară a crea un stil discordant cu concepţia funcţională „major-minor“. Balada Regelui din Thule, încredinţată Margaretei, este, în acest sens, de o rară frumuseţe, de un lirism cald, evocator, avînd ceva din tonul de baladă medievală al vechilor truveri şi trubaduri francezi. Armonia valorifică minunat înlănţuiri de trepte secundare, cu un colorit diatonic liniştitor. Dar nu renunţă nici la înlănţuirile majore cu supremaţia dominantei, sau a unor cromatisme modulante sau nemodulante. O mare varietate armonică se remarcă în scena de balet Noaptea Valpurgiei, unde tocmai armonia este aceea care unifică tipuri de melodie foarte depărtate ca stil: vals vienez, melos străbătut de un specific exotic oriental, melos modal ce transfigurează folclorul din sudul Franţei şi altele. Gounod a mînuit cu multă fineţe polifonia, iar în această privinţă se deosebeşte de stilul omofon al multor înaintaşi. Celebra arie a lui Faust, prin care acesta îşi expune sentimentele nobile faţă de Margareta, are, de fapt, două planuri distincte: cel al vocii soliste, pe de o parte, cel al violinei soliste, pe de altă parte, cînd prezentată ca un tip clasic de contra melodie, cînd o delicată eterofonie. N-ar avea rost să evidenţiem „noul“, raportat la domeniul ritmului. Gounod nu a avut intuiţia variaţiei, aşa cum poate fi ea remarcată la Debussy, de pildă. El a preferat varietatea timbrală şi, sub acest aspect, rămîne un maestru al instrumentaţiei. Preludiul introductiv este un admirabil exemplu de subtilitate a tratării compartimentului de corzi şi pe cel al suflătorilor de lemn. Aria bijuteriilor, expusă de Margareta, arată o atrăgătoare fuziune între discursul muzical ce reclamă o soprană de coloratură, sub aspect vocal, şi paleta orchestrală, viu colorată, uneori, cu elemente ce prefigurează curentul impresionist. Noaptea Valpurgiei este poate punctul culminant al ştiinţei orchestrale a lui Charles Gounod. Aici putem vorbi de emancipări ale compartimentelor mai puţin utilizate în muzica clasică: suflători de alamă, percuţie, „pînze sonore“ încredinţate coardelor, împerecheri ciudate de timbre pure şi multe alte efecte ingenioase. Măiestria cu care îmbină corul, cantilenele soliştilor şi discursul sonor al orchestrei – este de-a dreptul impresionantă! Să ne gîndim la celebrul „cor al soldaţilor“, un emoţionant cîntec de massă, inspirat de un profund sentiment patriotic. Aş mai cita momentul tragic după uciderea lui Valentin, sau scenele de ansamblu, în general, dramatice, minuţios gradate. Pe lîngă aria lui Valentin, nobilă şi foarte melodioasă, evidenţiem mai ales Serenada şi Balada aurului, încredinţate lui Mefisto, puncte culminante pentru orice bas de operă! Şi, într-adevăr, alături de compozitorii ruşi, Gounod a izbutit să valorifice cu multă muzicalitate vocea de bas, atît registrul grav, de un patetism profund, cît şi cel mediu, în general eroic, sau cel acut, pătrunzător, la confluenţa cu baritonul dramatic. Şi nu întîmplător, marii başi ai lumii, precum Şaliapin, Boris Hristov, Gheaurov, Folescu, Niculescu-Basu şi, mai apoi, Nicolae Florei au considerat şi au făcut din Mefisto un ,,rol-cheie“, aprofundînd cu seriozitate multiplele probleme scenice şi vocale pe care le-a creat popularul compozitor francez.

Despre semnificaţiile muzicale şi estetice ale operei „Faust“ s-au scris multe tomuri în muzicologie! Cu toţii sîntem, azi, de acord că ea este expresia unui lirism fin, francez prin excelenţă, că armonia, orchestraţia şi arhitectura muzicală mai liberă vor netezi calea unui Gabriel Fauré, Claude Debussy, Maurice Ravel sau Paul Dukas. De asemenea, Gounod utilizează elemente ale muzicii vieneze, pe care le metamorfozează şi le adaptează spiritului francez; evidenţiază şi nuanţe exotice orientale, care vor constitui deliciul multor impresionişti şi post-impresionişti, culminînd cu Messiaen. El ne indică adevăratul drum al muzicii franceze şi, de aceea, este mai popular decît Franck sau d’Indy, care vor plăti tribut, fară a-şi pierde personalitatea, armoniei şi orchestraţiei wagneriene. Gounod îl redescoperă pe Rameau şi, împreună cu Berlioz, duce mai departe firul autenticităţii, indestructibil legat de muzicalitatea franceză. De aceea, el nu a fost prea mult agreat de partizanii Scholei Cantorum şi nici de „Grupul celor 6“, în frunte cu Honegger. Personal, fară a fi exclusivist, admir şi frumuseţea compozitorilor francezi cu esenţe germane, şi a francezilor mai solitari, mai identificaţi cu soarele arzător al Mediteranei.

În ceea ce priveşte libretul, mai cu seamă muzicologia germană a contestat tălmăcirea fidelă a capodoperei lui Goethe. Desigur că profundul conţinut filozofic din volumul II, al lui Faust, nu este prezent. În schimb, s-a creat o dramă lirică, realizată printr-o muzică visătoare, cu orchestraţie transparentă, avînd ceva din limpezimea apelor repezi de munte. Şi totuşi, ar fi o greşeală dacă nu am desprinde măreţul mesaj: tendinţa lui Faust de a cerceta adevărul, cu orice risc, iubirea caldă şi sinceră a Margaretei, care, pînă în cele din urmă, va învinge spiritul malefic al lui Mefisto, simbol al răului pe pămînt. Prin limbajul mai accesibil, mai apropiat de omenescul obişnuit şi mai depărtat de orice ar constitui abstract şi metafizic, Gounod a izbutit să creeze o operă lirică, un corespondent al poeziei elegiaco-visătoare a lui Lamartine, al poeziei de un lirism delicat a lui Alfred de Musset, dar şi al elementului viguros caracteristic picturii lui Delacroix. Gounod a fost perfect conştient că, prin cîntec, prin forţa lui miraculoasă, sînt alinate pînă şi durerile cele mai profunde, iar, în final, a ţinut în mod deosebit să contureze o viziune paradisiacă, în care triumfă luminozitatea înălţată la dimensiune de simbol, la dimensiunea unui mit cu semnificaţii perene.

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI