Femei celebre pe divan (4)

in Lecturi la lumina ceaiului

Libertatea
Părăsită la Rozven, în vara anului 1920, începe o aventură chiar cu fiul lui Henry, Bertrand de Jouvenel, pe-atunci în vîrstă de 17 ani (ea avea 47). Flăcăul e îndrăgostit lulea, în ciuda corpului ei fleşcăit, a maturităţii şi a statutului de mamă vitregă, datorită căruia cei doi devin nişte amanţi aproape incestuoşi. Colette, giugiulită şi adorată, îl stoarce pînă la ultima picătură. Se afişează cu el în public fără probleme, ceea ce îl împinge pe Henry să părăsească domiciliul conjugal, în 1923, şi s-o elimine pe Colette de la Matin. Ea îi va purta pică şi aici este explicaţia faptului că şi-a ţinut departe de ea fiica, o copie fidelă a lui Henry. La 50 de ani, prin Cheri şi prin Ble en herbe [Grîul necopt], Colette, ferită, deja de grijile materiale, înţelege să se distreze, între credinciosul Bertrand şi relaţiile feminine, culese la nimereală.
Maurice: soţul cumsecade
Doi ani mai tîrziu, Colette îl întîlneşte pe bărbatul care n-o va manipula niciodată şi nici n-o va înşela, sau… nu foarte des. Care, în orice caz, o va iubi fierbinte pînă la moarte. Copleşită, în plan intelectual, de numeroasele ei relaţii, în plan social, de succesul ei şi, pe plan fizic, de tînărul Bertrand, Colette nu mai aştepta nimic de la vreun bărbat… Rămînea iubirea. Maurice Goudeket nu ţine de lumea ei: nici Pigmalion, nici director de ziar, e negustor de perle, evreu şi foarte diferit de toţi burghezii parizieni care îi produc oroare scriitoarei. Cu şaisprezece ani mai tînăr decît ea, i-a citit operele complete şi şi-a jurat că o va cuceri într-o zi şi, de ce nu, o va lua de soţie. Se întîlnesc pe Coasta de Azur, pe cînd amîndoi sînt prinşi în alte relaţii. Dar curtea pe care i-o face Maurice e irezistibilă: om cult, bogat, romantic, îndrăgostit pînă peste urechi, îi scrie, foarte curînd, nişte scrisori care-i dezvăluie talentul epistolar. Colette îi cedează în patruzeci şi opt de ore. Maurice o răsfaţă, îi oferă un nou paradis pentru scris, lîngă Saint-Tropez, un sat, pe-atunci, rătăcit şi plin de farmec. În casa ei cu grădină, pc care o numeşte La Treille Muscate, ca o adolescentă care descoperă pasiunea, Colette se tolăneşte adesea între două scrisori-fluviu primite de la Maurice, care e plecat la Paris cu afaceri. Cînd se duce la el, se instalează confortabil lîngă Palais-Royal, pe strada Beaujolais, sau la Claridge, pe Champs-Elysees, unde cuplul ocupă două camere diferite, pentru ca ea să se bucure de oaza scrisului. Are la dispoziţie o coafeză, o secretară şi profită de un lux care îi permite să se consacre exclusiv operei. În această perioadă fastă, Colette cumpără felina de concurs din rasa „Chartreux“, imortalizată mai apoi în La Chatte [Pisica], 1933. Cuplul face excursii în Spania, în Germania, pe Coasta de Azur, iar Maurice investeşte într-o casă la Monfort-l’Amaury, mai comodă la sfîrşit de săptămînă. Atunci cînd binefăcătorul ei dă faliment, după o criză a industriei perlelor, Colette acoperă o vreme cheltuielile din casă, din banii de pe cărţile ei, dar şi din subtitrajele unor filme sau din articole de critică teatrală. Fiica ei, care locuieşte în continuare la Correze, stă deja pe propriile ei picioare, e asistenta lui Marc Allegret, apoi a lui Max Ophüls. Colette e copleşită de emoţie, atunci cînd se mărită cu Maurice, în 1935, după o relaţie de zece ani, şi pleacă în voiaj de nuntă la New York, precum o tînără mireasă. Se miră că lumea o sărbătoreşte acolo şi nu va deveni conştientă de faima ei franţuzească decît la intrarea în Academia Goncourt, în 1945. Maurice îi suportă ritmul de viaţă, între seratele mondene şi momentele de izolare consacrate scrisului. Ea îi este recunoscătoare, e fericită. Dar al doilea război mondial îi curmă bucuria.
Una rece, una caldă
Colette a crezut mereu că Maurice e ferit, în ciuda faptului că era evreu, prin relaţiile sus-puse şi căsătoria cu o catolică. După doi ani de trai pe ici, pe colo, prin sudul Franţei, amîndoi se hotărăsc să meargă în Capitală, unde Colette are prieteni dragi: Cocteau, Jean Marais, Francois Mauriac. Soţul Maurice, prudent, nu prea iese din casă. Dar, în 1942, e arestat chiar la domiciliu. Colette e frămîntată de nelinişte. Pune în mişcare reţeaua de cunoştinţe, dar fără vreun rezultat, decît în schimbul colaborării cu ocupantul. „Mai bine murim!“, refuză ea pe şleau, cu un plural pe care-l ştie împărtăşit şi de soţul prizonier. Datorită intervenţiei unor ambasadori iubitori de literatură, admiratori ai lui Colette, Maurice se întoarce, în sfîrşit, acasă, după două luni de groază, slăbit şi înspăimîntat.

(va urma)
Catherine Siguret,
traducere de Laszlo Alexandru

COMENTARII DE LA CITITORI