Femei celebre pe divan (5)

in Lecturi la lumina ceaiului

Obligat să poarte steaua galbenă, se refugiază la prietenii din Saint-Tropez, chiar dacă vila Treille Muscate a fost vîndută în perioada dezechilibrului financiar. Colette rămîne la Paris şi cei doi îşi scriu în fiecare zi, se întîlnesc pe ascuns de Crăciun, mai îndrăgostiţi ca niciodată. Într-o Franţă eliberată şi euforică, în care amîndoi culeg onorurile publice, Colette e fericită. Ca mamă, fiindcă fata ei a devenit deja primarul satului Curemonte, în departamentul Correze, unde trăieşte în mijlocul unei mulţimi de animale, precum şi ca scriitoare, căci e aleasă în unanimitate la Academia Goncourt, în 1945, şi devine vedetă naţională. În 1948, cînd împlineşte 75 de ani, presa o acoperă de elogii, în timp ce Truman Capote declară că a avut multe vicii de învăţat de la această bătrînă doamnă afurisită, în cadrul uneia dintre întîlnirile lor! Colette are nas bun la descoperit talente, de pildă, al lui Jean Marais, care triumfă în Cheri, sau al lui Audrey Hepburn, pe care o alege pentru adaptarea americană a lui Gigi (apărut în 1944). Îngrijită cu tandreţe de Maurice şi de guvernanta sa fidelă, Pauline, nu se plînge de artrită decît în ultimul an de viaţă, cînd boala îi învinge mîinile, constatînd: „Sînt un scriitor care nu mai poate scrie“. Pentru premiera adaptării cinematografice a Grîului necopt, de Claude Autant-Lara, Colette se deplasează personal, dar Maurice i-a înregistrat discursul, pentru că nu mai are puterea să vorbească în public. Din iunie 1954, Colette nu se mai dă jos din pat, chiar dacă, bucurîndu-se de viaţă pînă în ultima clipă, i se mai întîmplă să bea şampanie. În seara zilei de 3 august, adoarme pentru a nu se mai trezi niciodată. Toată Franţa va fi în doliu, dar nu va avea parte decît de funeralii civile (căci a divorţat de două ori). Nu contează, Colette a preferat o viaţă fericită, în locul unei înmormîntări convenabile.
Virginia Woolf (1882-1941): Fericirea supărată
Imaginea tristeţii e asociată, de obicei, cu Virginia Woolf, înţepenită în ipostaze melancolice, în fotografii aproape mai cunoscute marelui public decît opera, şi, cu siguranţă, mai bine ştiute decît existenţa ei. Dar Virginia Woolf iubea fericirea, viaţa, mondenităţile şi frivolitatea. Îndrăgostită de libertate, a luptat pentru a se elibera de constrîngerile care înlănţuiau femeia în era victoriană. În loc să devină o soţie devotată căminului, şi-a pus ochii pe un intelectual care va înţelege sacerdoţiul ei, scrisul. Cuplul n-a avut copii, dar Virginia s-a dăruit, trup şi suflet, celor unsprezece romane, un eseu, o piesă de teatru şi cîteva sute de articole. Viaţa comunitară precoce, în cadrul grupului din Bloomsbury, o gaşcă de intelectuali iconoclaşti, o ajuta, uneori, să scape de demonii ei (halucinaţii, coşmaruri, insomnii, anorexie) dar la 28 martie 1941, îi spunea lui Leonard, soţul ei, în scrisoarea de adio: „Mi-ai dăruit cea mai mare fericire cu putinţă. Ai fost, din toate punctele de vedere, cel mai grozav bărbat (…). Nu cred că doi oameni ar fi putut să fie mai fericiţi decît am fost noi“. Şi atunci din ce cauză, îndată ce s-a uscat cerneala pe hîrtie, a dat fuga să se arunce în rîu şi să moară în culmea gloriei, la doar 59 de ani? Virginia n-a vrut niciodată să recurgă la ajutorul psihanalizei, cu toate că editura Hogarth Press a lansat o colecţie numită „Biblioteca de psihanaliză“. În Jurnalul ei, scriitoarea mărturisea că se teme ca o terapie să nu-i distrugă inspiraţia şi accepta ceea ce i se părea ca fiind preţul talentului, o formă de nebunie. Scăpase de cea mai groaznică obsesie – să nu devină „îngerul casei“, femeia supusă: „A fost o situaţie de legitimă apărare: lupta era între ea şi mine — sau scriitorul din mine“. În locul îngerului, a preferat demonii. Ei au înghiţit-o.
Începutul unei vieţi îndurerate: Hyde Park, numărul 22 (1)
Virginia Woolf se naşte la Londra, într-o frumoasă casă, destul de întunecată, guvernată de regulile marii societăţi, în Hyde Park, la numărul 22, în cartierul rezidenţial Kensington. Mama sa, Julia, e o femeie cultă, văduvă şi încă tînără, atunci cînd se îndrăgosteşte de viitorul tată al Virginiei, Leslie Stephen, vecinul ei, un scriitor mult mai în vîrstă. Deja mamă a trei copii, Stella, George şi Gerald, mai mari ca Virginia cu vreo zece ani, Julia se mărită cu Leslie, tatăl unei alte fete (trimisă la internat) şi puţin dispus să suporte rătăcirile de mai tîrziu ale Virginiei. Din această a doua căsătorie, se vor naşte patru copii: Vanessa, în 1879; Thoby, în 1880; Virginia, în 1882; apoi Adrian, în 1884, cu care Virginia nu prea se împăca.

(va urma)
Catherine Siguret, traducere de Laszlo Alexandru

COMENTARII DE LA CITITORI