Femeia ca atare

in Lecturi la lumina ceaiului

De la filmul mut la telefonul fără ton nu mai e mult. Chiar dacă acesta nu s-a generalizat încă, din lipsă de fire, se semnalează doar cîteva cazuri izolate, pe ici pe colo, de telefoane fără ton: ba unul, ba altul rămîne cu gura căscată în vid. 50 de ani? Poate şi mai puţin, dacă ne gîndim că aceia care au apucat să vadă filmele mute, la timpul lor, n-au apucat să moară toţi. Şi ca mîine-poimîine o să te pomeneşti că ridici receptorul, iar telefonul o să stea ca mutu’. Şi tu o să taci. La capătul celălalt al firului o să tacă şi persoana cu care doreai să vorbeşti, anunţată de intenţia ta printr-o telepatie distribuită gratuit, invenţia vreunui somnambul, şi gata comunicarea modernă: muţenia totală. Poate că, la început, pentru acomodare, 5-6 ani acolo, o perioadă-tampon, nu prea mare, în nici un caz, se va introduce telefonul gesticulant. Să vorbeşti cu neantul prin semne. Formezi numărul, şi receptorul, ori un dispozitiv special, sare şi începe să se bîţîie încolo şi încoace. (Deşi asta ar reclama un spor de spaţiu locativ, ca să aibă loc drăcovenia de telefon să se desfăşoare, să ,,dea din mîini“.)

Femeia, în filmele noastre – adică cele pe care le vedem noi, dar parcă numai în acestea? În toate! – este tonul. Ca să nu zic chiar totul. Totul face muzica: pretenţiile ne-au crescut. Iar tonul vine, sau nu vine. Poate să fie ecranul plin de femei, şi tonul filmului să nu vină, să nu poţi comunica deloc cu regizorul, cu viziunea lui despre lume şi societate. Este o chestiune de inefabil tehnic, reglat prin centrală. Spuneam altădată, la începutul acestui eseu, anul trecut, că în orice operă cinematografică totul sînt caii. Mă entuziasmasem eu de aceste splendide, suple patrupede. Filmele cu cai – ziceam – pasiunea mea! Dar nu, să avem iertare. Filmele cu oameni, cu masse mari de femei. Nu se compară. Filmele de amor, viaţă şi moarte. Un film fără o femeie e surd. Nu se aude nimic. Nu se vede nimic. Nu se distinge nimic. Am asistat la o astfel de proiecţie şi, la un moment dat, toată lumea tropăia din picioare şi striga: ,,Imaginea! Imaginea!”. Nu se distingea. Ce ar fi tablourile lui Rembrandt fără acea mică rază, subţire ca un fitil, care parcă pătrunde, timidă şi pricăjită, prin gaura cheii, obosită, venind din al nouălea cer? Ce s-ar face tot tabloul fără această rază, repet? Ar fi o afumătură, pur şi simplu, un fond întunecat, şi atît. Fond întunecat întîlneşti şi în pod. Dar nu e Rembrandt. Iar Rembrandt înseamnă el, plus această rază (minus electricitatea). Tot aşa şi cu eternul feminin: se strecoară prin orice fisură a sufletului, aprinde, luminează, luminează pînă ajunge să incendieze. Bine, acum şi vedetele trebuie alese. Nu le poţi pune otova pe ecran. Nu orice fustă e dată de la Dumnezeu. Goethe spunea: „O femeie frumoasă le anulează pe toate celelalte“. Nu e rău formulat. Şi noi am simţit asta, ca să zicem aşa, pe pielea noastră. Cui nu i se întîmplă să vadă pe stradă o fată nemaipomenită, la care să-i rămînă tot simţul estetic şi, după cinci minute – cînd credea că totul e pierdut, dus şi dispărut în mulţime – să se izbească de alta, una şi mai tulburătoare? Şi gata! S-au anulat între ele. Le uiţi imediat pe amîndouă; crezi că aşa e viaţa, plină de surprize, şi că la fiecare pas o să vezi ce-ţi place. Femeia e înşelătoare, domnule. Nefertite oare n-a făcut acelaşi lucru cu bietele ei contemporane? Le-a anulat. „Anulat“ e puţin spus: le-a făcut zob cu frumuseţea ei. Discutam în tren, odată, mergînd de la Roma la Florenţa, discutam cu o doamnă din compartiment, care spunea că ţine o casă de mode la Parma. Mi-a spus, textual: „Ne întoarcem cu moda feminină la Nefertite“. Aţi auzit? Acum, ca să ridicăm totuşi o obiecţie: ne întoarcem, ne întoarcem, dar vorba e – mai ajungem noi pînă acolo? Că femeile noastre, oricum mai corpolente, mai nu ştiu cum, se mişcă greu. Aveau anticii un rafinament, mai ales în perioada lor de putrefacţie, cînd se înălţau, ca din senin, piramidele. Egiptenele îndeobşte, la ele mi-e acum gîndul, nu ştiu cu ce-şi făceau părul, unghiile, ce-şi turnau în ochi să sclipească, ce substanţă extrasă din licurici: dacă te priveau o dată, începeai să te clatini. Apoi, cu ce îşi lustruiau gîtul şi umerii, naiba ştie cu ce pluş?! Cu ce îşi bolteau fruntea – mai făcînd şi pe intelectualele pe deasupra! Nu, nu se compară cele din filmele noastre, mute, surde şi prea tehnicolor, cu splendorile acelea. Măcar că moarte. Să fim drepţi, totuşi: las’ că în privinţa fardului, a machiajului, nici civilizaţia noastră n-a bătut pasul pe loc. În timp ce bărbaţii abia dacă au învăţat să se bărbierească – şi nici măcar toţi, şi nici măcar de tot – arta înfrumuseţării feminine s-a nuanţat, a intrat într-o chiţibuşerie, într-o subtilităraie… Nemaipomenit! Dresurile (de la „a-şi da cu dresuri“) şi sulemeneala (cuvînt turcesc ?) au înflorit. Femeile au îmbobocit şi au îmbrobodit. În privinţa asta, echilibrul cu Antichitatea s-a păstrat. Să luăm filmul: „Un bărbat şi o femeie“. Nu cel al lui Lelouch, ci un bărbat şi o femeie, filmul care există în fiecare film, pentru că n-ai ce-i face, trebuie! Altfel unde am ajunge? Aia nu, aia nu? Aţi văzut deci, aici, cîtă splendoare, cîtă măreţie la actriţe, fie că se numesc ele (oricum), fie că sînt anonime de-a binelea, simple figurante deocamdată, dar cu atît mai primejdioase. Figurantele – ce inepuizabile surse de a anula vedetele. Prin urmare, nici la noi, epocalele noastre n-au stat degeaba; şi cu toate acestea, Antichitatea, şi în materie de grijă neţărmurită pentru sexul frumos, ne-a dat o lecţie, ne-a ars o palmă – mîna aceea, ce mirodenii! – care ne mai ustură şi azi. Barbarii, cînd ciunteau braţele, tăiau nasul şi ciuleau urechile statuilor greceşti, descoperite în mersul lor, ştiau foarte bine ce fac – doar nu erau proşti. Nu puteau suferi frumuseţea aceea perfectă. Adică ei ar fi suferit-o, dar ce se făceau cu nepricopsitele lor consoarte, alături, pe cai, nepieptănate, nerimelate, lălîi şi cîrne? Aveau de ales: ori-ori! De pe atunci se punea, deşi cam într-o doară, cam lateral, problema incomunicabilităţii. Tonul de care vorbeam. Cu asta atingem un alt centru nevralgic al filmologiei mondiale: cum ne înţelegem, cum naiba ne mai înţelegem cu femeile noastre? Poţi să mai suporţi, credeţi că mai e posibilă o conciliere? O adeziune – de la om la om? M-aş cam îndoi. Se gesticulează mult, prea mult, prin case, ceea ce mă face să cred că sîntem deja în faza filmului gesticulant. Ea gesticulează trîntind mere, farfurii, crătiţi, Troi (pluralul de la Troia); el gesticulează, făcînd cetăţi, războaie, murind şi înviind, şi ameninţînd într-una că-şi ia lumea în cap. Cam astea sînt raporturile. Cu toate acestea, nu mai pot unul de dorul celuilalt. Am auzit odată o bătrînă care-şi consola feciorul, după o deziluzie, în felul următor: „Lasă, mamă, că nu s-or fi isprăvit muierile!“. Această sentinţă, plină de înţelepciune, îmi vine în minte ori de cîte ori recitesc sonetele lui Petrarca. Mă simt plin de înţelepciune în faţa elegiacilor, înarmat cu această maximă, care mi-a picat întîmplător în ureche, ca un dar de sus. Mană cerească, nu alta. Să nu fim în panică atunci cînd nu ne mai place cineva de pe ecran. Mîine – alt film. Şi aşa mai departe. Dar ce greu se fac azi filmele şi ce mult costă! Milioane. Şi nici nu ies cine ştie ce!

MARIN SORESCU (1969)

COMENTARII DE LA CITITORI