Femeia în faţa oglinzii (fragment)

in Lecturi la lumina ceaiului

Cu privire la muzică, ştii ce-mi vine în minte? Fiecare din noi e un instrument, fiecare suflet are sunetul lui. Aşa, de pildă, unii au o vioară… alţii un pian discordat… alţii o mandolină… unii castaniete… celălalt un cimpoi, un trombon, o chitară… Alţii, gramofoane, adică sînt veseli, trişti sau sensibili, numai pe plăcile altora; mai sînt şi fluiere, piculine, sînt şi ţiuitori de moşi… Închipuieşte-ţi un suflet care ar suna ca toba mare! Sînt şi harfe minunate ca sufletul tău, Alina…! Al meu are două  instrumente, fireşte două. Am statornicit că trăiesc dublu: un fluier duios, care cîntă în mijlocul naturii, cîntă o doină simplă, molcomă, armonitoare… şi cînd sînt între oameni, o orchestră complicată, dureroasă, tumultoasă. Să porţi mereu, sau aproape mereu o orchestră în tine, e obositor, nu e aşa, amica mea? Sînt şi zile cînd cîntă divina armonie a vreunui solo minunat… sînt şi astfel de zile – puţine, rare. Mi-aduc aminte de unele… Ce proastă sînt azi… îmi vine să plîng fără pricină… Am aşa zile fluide. Dar tu? Ce întrebare! Tu nu, tu eşti cuminte.

Da… sînt şi ceasuri bune. Să le lăsăm să doarmă… să nu le deşteptăm. Să nu ne turburăm singuri sufletul. Să nu ne întoarcem lîngă gardurile peste care ne-a aruncat vreun stufiş parfumul, să nu ne rătăcim pe potecile pe unde am cules vreo bucurie… să nu cercetăm colţurile de văi şi coastele de dealuri pe unde am lăsat vreun suspin să cadă… să nu alergăm înfriguraţi pe cărările unde am auzit vreun cîntec cum n-a mai fost altul… Să nu răscolim, cu mîini ce profanează, pămîntul unde am îngropat vreo amintire. E o durere zadarnică. Nu mai găsim – nu se mai întoarce – acelaşi palpit, aceeaşi izbitură de sînge în piept şi obraz, aşa cum a fost nu mai reînvie. Trebuie să ţi-o spui cu putere, numai ţie singur, ca să nu te trezeşti nebun, căutînd, pe cîmpiile pustii, florile odinioară căzute din mila drumului.

Să porţi în tine o orchestră! Valuri de armonie să se înalţe şi să coboare ca jocurile mării! Ce obositor cîntec! Adesea mă doare trupul de truda lui…

Prin ce greşeală s-au închis în mine aceste melodii, care nu se vor întrupa în muzică niciodată, care se zbat ca un şipot prins între stînci fără să se poată scurge? Ce e omul de vină, de el singur? Din picătura din care s-a creat, de ceea ce a fost în ea, de lanţul nesfîrşit al eredităţilor?

De ce poartă el pedeapsa atîtor dorinţi de care nu are vină?

HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU

COMENTARII DE LA CITITORI