Femeia la 100 de ani

in Lecturi la lumina ceaiului

Primăvară şi vară, toamnă şi iarnă,
şi primăvară
Spulberate una după alta, trecînd
pe lîngă fereastra mea!
Şi eu de atîţia ani zac privindu-le
cum se duc şi numărînd
Anii pe cînd o spaimă din vreme în vreme
mi-nvolbura inima,
Dîndu-mi senzaţia că devenisem eternă;
în cele din urmă,
Ajuns-am într-al o sutălea an al vieţii!
Şi tot nu-ncetasem să zac
Şi s-aud tic-tacul ceasului, şi mugetul vitelor,
Şi ţipătul unei gaiţe zburînd printre
căzătoarele frunze!
Singură, zi după zi, într-o odaie din casa
Unei nurori, biciuită de vîrstă,
cu părul cărunt.
Uitîndu-mă pe fereastră ziua, ori noaptea,
Gîndul meu părea că fuge înapoi în largurile
unui timp nesfîrşit,
Către Carolina de Nord şi către toate
tinerele-mi zile,
Şi spre John al meu, John, plecat
în războiul cu englezii,
Şi către toţi copiii, toate morţile
şi toate durerile
Şi către nemărginirea-mi de ani întinsă
ca o preerie din Illinois
Prin care, ca nişte călăreţi grăbiţi, treceau
– cu figuri măreţe –
Washington, Jefferson, Jackson, Webster, Clay.
O, frumoasă şi tînără republică, pentru care
eu şi John al meu
Ne-am jertfit toată puterea şi dragostea!
Şi tu, o, John!
Cînd aşa de neajutorată, ani de-a rîndul,
am zăcut la pat,
Rugîndu-mă să vii, de ce atîta zăbovit-ai,
Deşi, cu un strigăt de bucurie, asemeni
strigătului
Cu care am izbucnit cînd, în bătrîna Virginie, după război, ai dat peste mine,
Izbucnit-am văzîndu-te acolo, lîngă pat,
În vreme ce soarele cobora în amurg, Împuţinîndu-se şi clipind şters,
Tot mai şters pe lumina chipului tău?
EDGAR LEE MASTERS
(Traducere de Ion Caraion)

COMENTARII DE LA CITITORI