Femeile din viaţa lui Titu Maiorescu (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

– În amintirea criticului şi istoricului literar Constantin Popescu-Cadem (1928-2014), autorul lucrării ,,Maiorescu în faţa instanţei documentelor”, apărută în anul 2004 la Editura ,,Biblioteca Bucureştilor”, care a stat la baza elaborării acestui articol –

 

Deşi era mai mult scund decît înalt, şi o pată violacee, pe frunte, îi urîţea întrucîtva chipul, prin prestigiul, personalitatea şi poziţia lui socială, Titu Maiorescu a fost, toată viaţa, o ţintă predilectă a femeilor. În afară de aceasta, cu tot misoginismul său (sau poate, în mod paradoxal, tocmai de aceea), căci nu dădea 2 bani pe inteligenţa femeilor, i-a plăcut să fie înconjurat de femei şi nu a obosit niciodată să le cucerească. Mentorul ,,Junimii” simţea o nevoie organică să le vadă aproape de el şi, de aceea, le-a introdus chiar şi în şedinţele ,,Junimii” bucureştene, spre nemulţumirea lui Iacob Negruzzi şi a altora, care se temeau că, prin promovarea femeilor, scade spiritul critic al dezbaterilor. Eminescu şi Veronica Micle au numit grupul feminin de la ,,Junimea” (Emilia, Livia şi Clara Maiorescu, Mite Kremnitz, Cleopatra Poenaru-Lecca, Maria Păucescu şi alte doamne tinere, frumoase şi inteligente) ,,haremul lui Maiorescu”, în care Mite Kremnitz era ,,sultana favorită”. Dar Veronica Micle, deşi, toată viaţa, i-a fost rivală, ca orice femeie sensibilă la aspectul material al existenţei, în forul ei interior, îl admira pe marele profesor, jurist, logician, politician şi critic pentru sucesele şi poziţia lui socială. Spre deosebire de el, idealistul Eminescu părea mai degrabă un învins al vieţii. Acelaşi cuconet era prezent, desigur, mai mult din snobism, şi la cursurile pontifului de la Universitate, unde doamnele respective se distingeau de celelalte studente mai mult prin rochiile lungi, crinolinele şi pălăriile sofisticate.

Emilia

Singura femeie pe care Maiorescu a iubit-o cu pasiune, din adolescenţă şi pînă la sfîrşitul vieţii sale, şi care i-a răspuns cu aceleaşi sentimente intense, a fost, paradoxal, chiar sora lui, Emilia (1838-1918). Aşa cum reiese şi din scrisorile trimise în ţară, pe timpul studenţiei sale, la Berlin şi la Paris, Emilia i-a lipsit îngrozitor, şi absenţa ei l-a făcut să sufere peste măsură. Mai mare cu 2 ani decît el, Emilia i-a străbătut, ca un fir roşu, întreaga viaţă. Şi, de cîte ori el îi vorbea despre o nouă înclinaţie către vreo domnişoară, o asigura că tot ea se află pe primul loc în ierarhia sentimentelor sale. Cînd, în noiembrie 1859, Maiorescu se va logodi, la Berlin, cu Clara Kremnitz, mai întîi, îi va cere acordul surorii sale. ,,De-ai ştii tu, Emilie, cît de mult te iubesc, îi va scrie el. Noi doi sîntem făcuţi unul pentru altul. Amîndoi putem cuteza către cele mai înalte culmi. Noi trebuia să fim nu fraţi, ci soţi, pentru că tu eşti complementul meu vital, pentru că eu trăiesc în tine şi prin tine…”.

O fişă de psihanaliză freudiana avant la lettre ar fi putut lămuri traumele şi refulările celor 2 fraţi. Cînd, în 1869, Emilia se va căsători cu austriacul Wilhelm Humpel, şi încă la o vîrstă înaintată (31 de ani), Maiorescu, deja căsătorit, pretextînd starea materială precară a cumnatului, va face acute crize de gelozie. Tîrziu, prin 1878, cei 2 fraţi şi-au conjugat forţele şi au reuşit să-i smulgă îndărătnicei Clara Maiorescu (autoexilată la Geneva) consimţămîntul scris al divorţului. Stabilită la Iaşi cu soţul ei, Emilia va fi asaltată de scrisori din partea fratelui, care nu se jenează să-i declare că o doreşte intens şi nu mai poate trăi fără ea. Din această cauză, i-a cerut să-şi părăsească domiciliul ieşean şi să se mute la el, în Bucureşti, unde rămăsese singur. În adoraţia lui nefirească pentru soră, Maiorescu nu va ţine cont nici de simţămintele amantei sale, Mite Kremnitz. Norocul a fost că Emilia avea momente cînd nu se arăta atît de exaltată şi îi răspundea cu răceală: ,,Mai lasă-mă în pace!”, altfel, cine ştie unde s-ar fi ajuns. Dar strădaniile lui Maiorescu de a-şi cuceri sora nu au încetat nici după a doua căsătorie a sa, cu Ana Rosetti, motiv, pentru aceasta, să facă nenumărate crize de gelozie. Emilia a murit la Viena, în 1918, după 7 ani de văduvie. Ea şi-a lăsat toată averea, în bani şi bijuterii, rudelor apropiate.

Clara

Maiorescu n-a iubit-o niciodată pe Clara Kremnitz (1839-1890), mai mult grasă şi urîtă, pe care a luat-o de soţie, dintr-o exaltare de moment. Mai degrabă o plăcea pe sora ei mai mică, Elena, frumoasă, vioaie şi inteligentă. Maiorescu a cunoscut-o pe Clara pe cînd era student la Berlin şi îi medita la limba franceză pe copiii juristului Georg Kremnitz. Clara nu a fost fericită cu Maiorescu, care şi-a adus amanta în casă, pe Mite Kremnitz, nimeni alta decît soţia fratelui ei, doctorul Wilhelm Kremnitz. În 1882, biata femeie s-a operat de cancer la ovare, boală care avea să recidiveze fatal după 8 ani. Cei care au cunoscut-o mai bine au spus că n-a avut demnitatea unei femei distinse, care să-şi merite soţul în plan spiritual. S-a comportat ca o nevastă de rînd, nu ca o doamnă de rang nobil (fusese doamnă de onoare la palat), aşa cum şi-o dorise Maiorescu. După divorţ, împreună cu fiica ei, Livia, s-a întors în casa părintească din Berlin, unde a murit la vîrsta de 51 de ani.

Mite Kremnitz

Măritată cu doctorul Wilhelm Kremnitz, Mite era cumnata Clarei. Au intrat în viaţa familiei Maiorescu în anul 1873, la Iaşi, cînd criticul i-a luat în gazdă şi pe ea, şi pe soţul ei, care, abia mai tîrziu, şi-a făcut un bun renume, ca medic, şi a început să aibă clientelă. Mite Kremnitz (1852-1916) a fost motivul divorţului dintre soţii Maiorescu. Era o doamnă distinsă, instruită, inteligentă, impunătoare şi vanitoasă. La scurt timp de la stabilirea ei în Bucureşti, a ajuns metresa regelui Carol I, cu care a avut un fiu, pe nume Emanuel. Dar blegul de Kremnitz (deşi chipeş şi inteligent), ,,suflet de unt”, a îndurat toate escapadele soţiei mult iubite. Aceasta a fost şi o apropiată a reginei Elisabeta şi i-a cunoscut bine pe toţi marii scriitori ai vremii: Maiorescu, Eminescu, Caragiale, Ion Creangă, Slavici, Odobescu, Alecsandri. Învăţase foarte bine româneşte şi i-a tradus pe toţi în limba germană, făcîndu-i cunoscuţi în Europa. Deşi nu era prea frumoasă, prin presigiul, cochetăria şi prestanţa ei teutonă, a atras mulţi bărbaţi în juru-i. Geloasă, Veronica Micle nu putea să o sufere şi îi zicea ,,Năsoasa”. De îndată ce s-a mutat cu domiciliul în Bucureşti, a devenit nelipsită de la şedinţele ,,Junimii”.

O pagină interesantă în Istoria literaturii române a constituit-o presupusa idilă dintre Eminescu şi Mite Kremnitz. Aceasta l-a cunoscut pe poet în august 1876, în casa lui Maiorescu din Str. Vestei, din capul Străzii Batiştei, unde locuia şi ea. În cartea ei, ,,Amintiri fugare despre Eminescu”, semnată cu pseudonimul George Allan, a fixat momentul: ,,În sfîrşit, îl văzui personal pe acest om. El veni, pe neaşteptate, într-o dimineaţă, şi rămase la noi la micul dejun. Pe atunci, Maiorescu şi cu noi aveam menaj comun…”. Onorată de atenţia acestui bărbat de geniu, Mite mai notează: ,,Vream să fiu totul pentru el, iar el, nimic pentru mine! Şi credeam, totuşi, în mintea mea de femeie proastă, că dragostea lui ar fi putut dura…”. De un 4 ianuarie, ziua ei de naştere, Eminescu i-a oferit în dar poezia ,,Atît de fragedă”. Gestul s-a repetat şi în anii următori, cînd i-a făcut cadou poezia ,,Cu mîine zilele-ţi adaugi” şi un caiet întreg cu alte poeme. Acest caiet, împreună cu un album de acuarele ale germano-româncei, conţinînd peisaje din Bucureşti şi din ţară, lucrate cu mult talent şi sensibilitate artistică, a constituit tezaurul ei, din păcate, pierdut astăzi. Nu se ştie, cu exactitate, dacă a existat vreo apropiere fizică între Eminescu şi Mite Kremnitz, căci femeia nu s-a iubit decît pe sine. Cert este că, ros de gelozie, Maiorescu a făcut tot posibilul să-i îndepărteze pe cei doi unul de altul, expediindu-l pe Eminescu la Iaşi, de unde acesta va reveni în Bucureşti, în noiembrie 1877, cînd va fi angajat la ziarul ,,Timpul”. Ranchiuna lui contra poetului s-a menţinut şi în anii următori, cînd l-a defăimat şi i-a diminuat meritele artistice în ochii femeii iubite. Mite Kremnitz a părăsit definitiv România în vara anului 1898, la un an de la moartea soţului legiuit, repatriindu-se la Berlin. A murit în 1916, cu puţin timp înaintea intrării României în război. Titu Maiorescu, fostul ei concubin şi tatăl primului ei copil, Georg Titus, nici măcar nu i-a menţionat decesul în ,,Jurnalul” său. Cînd Maiorescu va muri, la un an după aceea, la funeraliile sale va participa şi Georg Titus, ofiţer în armata germană de ocupaţie.

(va urma)

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI