FEMEILE LA JILAVA – BASTILIA ROMÂNIEI

in Alte știri

Jilava era o închisoare de tranzit, unde erau aduse persoanele judecate, care aşteptau sentinţa şi repartiţia în alte închisori, pentru ispăşirea pedepselor, şi/sau cei care aveau neşansa de a fi rejudecaţi sau reanchetaţi, aduşi pentru „un supliment de anchetă“, cum se spunea în jargonul epocii.

Doamnele care au participat la cercetarea noastră povestesc „experienţa Jilava“ ca pe o traumă de nevindecat. Aruncate în vestita închisoare după ce fuseseră transportate în furgonete, cu vederea anulată de celebrii ochelari negri, ele au experimentat abisul terorii. Odată ajunse la Jilava, au fost repartizate în cele 4 celule destinate femeilor. Celulele aveau cîte 3 rînduri de paturi suprapuse, o celulă putînd găzdui chiar şi 80 de deţinute, unele dintre ele aparţinînd aceluiaşi „lot“ de judecată.

Ferestrele celulelor erau bătute în cuie, iar în mijlocul camerei se afla o sobă în care deţinutele trebuiau să aprindă focul pentru a se încălzi pe timpul iernii. De regulă, li se dădeau crengi verzi, ce se aprindeau greu şi făceau mai degrabă fum decît căldură. „La Jilava ne-au dus într-o cameră cu foarte multă umezeală: curgea apa pe pereţi! În cameră aveam «celebrele» tinete şi un hîrdău cu apă, dar această apă era verde, pentru că nu eram lăsate să spălăm bine hîrdăul“, povesteşte una dintre doamnele intervievate.

Hrana era îngrozitoare, uneori, imposibil de mîncat. O altă intervievată îşi aminteşte: „Hîrdaiele cu mîncare erau aduse pînă la uşă de către bărbaţii deţinuţi, apoi, noi le transportam în cameră. O dată, mîncarea mirosea aşa de rău, încît gardiana care ne supraveghea îşi legase batista la nas. Altă dată, ni s-au adus «faimoasele» jumări, în interiorul cărora mişunau viermii“. Regimul acesta alimentar, precum şi bromul pus în mîncare făceau ca, după cîteva luni, femeile să acuze dereglări menstruale. În timpul acestor perioade mai delicate, deţinutele primeau o bucată de vată şi o cană de apă în plus faţă de norma obişnuită.

Lipsa igienei era cel mai greu de suportat la Jilava. Femeile trebuiau să îşi facă nevoile în tinetele ce se găseau în cameră, în văzul tuturor. Una dintre doamne îşi aminteşte: „La Jilava a fost îngrozitor. Aici am cunoscut tineta. Eram pudică şi nu eram obişnuită cu această comunitate a femeilor. Pentru mine a fost un şoc să văd femei conversînd în timp ce îşi făceau nevoile“.

Toaleta zilnică trebuia făcută tot în cameră. Celula de închisoare devenise o comunitate închisă, unde totul se făcea sub privirea celorlalte. Individul era anihilat total. Comuniştii urmăreau, astfel, umilirea şi alienarea deţinutelor. Pentru un simulacru de igienă, doamnele închise în aceste celule erau duse o dată la două săptămîni să facă un duş, aşa-zisa baie aflîndu-se într-o altă aripă a închisorii. Duşul era mai degrabă o metodă de tortură decît un mijloc de igienă. Femeile trebuiau să se spele în grabă, în 5-10 minute. Apa era, de regulă, fie foarte rece, fie foarte fierbinte şi se oprea brusc. În acelaşi timp, femeile trebuiau să îşi spele şi lenjeria, pe care, apoi, o îmbrăcau udă. Dacă nu se grăbeau, la ieşire erau lovite de gardiene. Totul se petrecea „pe fugă“. Umilinţele nu se opreau aici! Obligaţia de a purta zeghea, uniforma hidoasă a închisorii comuniste, adăuga un plus de disconfort şi umilinţă. Confecţionată dintr-un material îngrozitor de grosolan, care irita pielea, zeghea juca rolul unui stigmat, ce le-a marcat profund pe doamnele obişnuite cu eleganţa mediului din care fuseseră smulse brutal.

Viaţa cotidiană la Jilava era o tortură zilnică! Pentru persoanele care au fost închise acolo în iarna anului 1954, traiul zilnic a fost, însă, de nesuportat. O doamnă rememorează acele zile: „În februarie 1954 a fost furtună mare de zăpadă. Nămeţii ajunseseră pînă la înălţimea caselor. Se povestea, atunci, cum un deţinut care tocmai fusese eliberat de la Jilava a trebuit să se întoarcă la închisoare din cauza furtunii. Ironia soartei!“. O alta povesteşte, la rîndul ei: „Mi-au îngheţat mîinile şi picioarele. Am chemat medicul, dar nu a avut ce să-mi facă. Fetele îmi dădeau să mănînc, sau îmi legau lingura de mînă ca să pot mînca singură. Am rămas sub zăpadă pînă la sfîrşitul lunii martie“.

La Jilava, deţinutele se puteau plimba, cîte o jumătate de oră pe zi, în curtea interioară. Plimbarea se făcea în cerc şi cu mîinile la spate, vorbitul fiind interzis, ca şi primirea de pachete sau de scrisori de acasă. Orice comunicare cu exteriorul propriei celule era pedepsită. A comunica devenea, astfel, un mijloc de a eluda sistemul şi de a i te opune. Deţinutele politice de la Jilava făceau tot ce puteau ca să afle veşti din exterior. O bucăţică de ziar, veşti transmise prin morse, întrebări adresate noilor veniţi sau aflaţi în tranzit de la o închisoare la alta – toate doreau să afle informaţii despre lumea de afară.

Jilava era un adevărat infern. O rază de lumină îi penetra, însă, tenebrele: intensa activitate culturală ce se desfăşura în celule, o adevărată formă de rezistenţă împotriva sistemului comunist, dar şi o metodă de supravieţuire a celor închişi. Se învăţau limbi străine, se spuneau poezii, se povesteau romane şi filme, se ţineau conferinţe pe diverse teme, iar femeile care nu îşi pierduseră credinţa făceau rugăciuni. Una dintre doamnele participante la cercetarea noastră evocă, plină de mîndrie, imaginea unui mediu, unde cultura era singura în măsură să le smulgă din lumea în care răul devenise o banalitate a vieţii cotidiene: „Era o societate distinsă, în celula noastră de la Jilava. Soţii ale foştilor miniştri, profesoare universitare, profesoare de liceu, secretara ambasadei americane care ne învăţa engleza… Vorbeam între noi, mai ales în franceză şi germană, ca să nu ne înţeleagă gardienii. Foarte multe femei se rugau şi toată lumea povestea cîte ceva“.

Cîteodată, armonia era tulburată de certuri mărunte: „Ne certam între noi, uneori, pentru nimic. Chiar şi pentru o bucăţică de pîine. Şefa camerei – toate camerele aveau o şefă – trebuia să distribuie pîinea tăiată deja, deci să distribuie toate bucăţile, unele mai mari, altele mai mici. Atunci începea cearta. Fiecare voia o bucată de pîine mai mare. Totuşi, şi bucăţile cele mici trebuiau împărţite. Tensiunea în celule era foarte mare. Erau zile cînd ne înţelegeam bine, şi zile cînd ne certam din te miri ce“, povesteşte una dintre fostele deţinute.

Amintirile vieţii cotidiene, în închisoarea de la Jilava, sînt, în majoritatea lor, dureroase. De altfel, una dintre doamnele care ne-au povestit despre experienţa de la Jilava aprecia că această închisoare a fost un adevărat centru de exterminare. „Dacă scăpai de la Jilava, aveai şanse să supravieţuieşti închisorii“. Adevărată „Bastilie a României“, cum o numea una dintre ele, Jilava a reprezentat un pol al umilinţei îndurate de fostele deţinute politice.

Experienţa închisorii comuniste a fost o experienţă-limită pentru aceste femei. Lupta, reînnoită în fiecare zi, pentru supravieţuire a impus, în primul rînd, o confruntare cu propriul corp. Tăria lor de caracter le-a permis să împingă cît mai departe limitele toleranţei personale, să depăşească foamea şi setea, să îndure frigul, lipsa somnului, precum şi tratamentele inumane la care au fost supuse.

CLAUDIA FLORENTINA DOBRE

COMENTARII DE LA CITITORI