Fenomene bizare, prevestitoare de tragedii (1)

in A nu se citi noaptea

 

 

Ziarista portugheză Fina D’Armanda, care a interpretat, în cheie ufologică, manifestările solare de la Fatima, cu mai mult timp în urmă, a prezentat, în cadrul primului Congres Iberic de Ufologie, ţinut la Porto, în Portugalia, o comunicare intitulată ,,Fenomene cereşti oglindite în presa portugheză a Secolului al XVIII-lea”. La vremea respectivă, ziarista scria: „Pentru a mă documenta în legătură cu această problemă, am făcut cercetări în arhivele «Gazetei de Lisabona», răsfoind colecţia de ziare din acea epocă, publicaţii coordonate de José Freire di Monterroio Mascarenhas, care a fost, după părerea mea, primul ufolog portughez. Am continuat cercetările mele în nişte cărţi care au apărut în acest secol şi am rămas de-a dreptul uluită, pentru că, în toată această perioadă, cuprinsă între anii 1717 şi 1721, şi mai apoi între 1726 şi 1730, am găsit o serie de observaţii în legătură cu nişte apariţii asemănătoare celor care se pot vedea în zilele noastre“.

„Uneori, acestor apariţii li se dădeau nume de comete (multe dintre obiecte erau luminoase şi apăreau, cu preponderenţă, noaptea), de «monştri cereşti», de «meteori» sau pur şi simplu de «fenomene». Li se mai spunea «coloane» şi «globuri de foc», sau «un fel de nori, corpuri rotunde luminoase». Şi dacă unele dintre aceste fenomene s-au limitat la a lumina întunecoasele nopţi ale unor localităţi lipsite de curent electric, uimindu-i pe acei oameni care nu aveau habar nici măcar de avioane, sau de proiectări de imagini, ca la cinema, alte fenomene au provocat furtuni, incendii şi cutremure, ce parcă prevesteau sfîrşitul lumii”. La întrebarea adresată de unul dintre participanţii la Congres, şi anume „Ce s-a întîmplat la Abbeville?”, ziarista-cercetător a răspuns: „«Gazeta de Lisabona», din 18 mai 1719, care publica o ştire primită de la Paris («Un foc ceresc a provocat două incendii la Abbeville, în zilele de 29 şi 30 martie 1719»), consemna următoarele: «Pe la orele 9 a apărut pe cerul senin, în dreptul localităţii Abbeville, aşa, dintr-o dată, un nor foarte dens, din care a ieşit un glob de foc, ce a căzut pe renumita Abaţie Regală din Saint Riquerio, aflată cam la două leghe depărtare de această localitate, făcînd să ia foc dormitorul mînăstirii, care măsura mai mult de 600 de picioare în lungime. Focul s-a întins, aţîţat fiind de un vînt care bătea dinspre Nord-Est, pînă la bibliotecă, încăpere care a fost prefăcută în cenuşă în mai puţin de o oră, odată cu toată mînăstirea. Călugării abia dacă au reuşit să scape din vîltoarea focului. Biserica, sacristia şi încăperea tezaurului nu au suferit stricăciuni. Focul acela a mistuit şi o parte a aşezării, aflată în partea dreaptă a mînăstirii. În ziua următoare, la aceeaşi oră şi fiind acelaşi cer senin, a fost văzut un alt glob de foc care ieşea dintr-un nor, cu un mare bubuit, ca de tun». Aceeaşi gazetă relatează că la Dieppe, în ziua de 30 martie, «numeroase persoane care se plimbau pe plajă au simţit că ar fi fost luate de un vînt puternic şi au putut vedea un fenomen ciudat: era ceva ca o coloană de foc, care emana o lumină foarte puternică şi care se apropia de oraş. Deodată a explodat şi s-a auzit un bubuit asemănător celui al unui tun, după care s-a prăbuşit, într-un nor de fum, peste ziduri, fără a provoca stricăciuni». Tot din Paris, în ziua de 30 martie, se relata: «Cam pe la orele 8 sau 9 ale serii, a apărut pe cer o lumină atît de strălucitoare, încît a făcut să pălească Luna, dar care n-a ţinut prea mult»”. Această din urmă apariţie ar putea duce cu gîndul la o cometă, sau la nişte bule de gaz luminos ieşite din măruntaiele Pămîntului, care, de multe ori, prevestesc un cutremur. Şi tocmai Fina D’Armanda a fost aceea care, presupunînd existenţa unei legături între OZN-uri şi cutremure, sau între „fenomene naturale luminoase şi cutremure”, a afirmat: „În zilele noastre încep să se elaboreze studii care au drept scop stabilirea unor corelaţii între apariţia OZN-urilor şi producerea cutremurelor, dar, în Secolul al XVIII-lea, ziariştii europeni stabiliseră deja, în mod firesc, o astfel de legătură reciprocă. Fără îndoială că aceşti ziarişti puneau pe seama cometelor producerea cutremurelor, dat fiind faptul că ei nu erau în măsură să le dea un nume acelor fenomene pe care le ignorau atunci, cunoscute astăzi ca fenomene de piezoelectricitate. Se mai spune că, în Constantinopol (Turcia), la data de 13 martie 1719, s-a observat că «în timpul nopţii a apărut o cometă nemaipomenită, sau un fenomen care a provocat o mare spaimă. Iar în ziua de 17, la Constantinopol şi Alep a fost simţit un cutremur cumplit, provocat, se pare, de acest fenomen» («Gazeta de Lisabona», 29 iunie 1719). Genova, 14 ianuarie 1720. «În timpul nopţii de 14 a fost văzută o cometă care se deplasa dinspre Răsărit înspre Apus, iar în ziua de 16, la ceasurile 4 şi jumătate ale serii, s-a simţit un cutremur» («Gazeta de Lisabona», 28 martie 1720). Napoli (Italia), octombrie 1727. «În ziua de 7 octombrie, localităţile din apropierea Vezuviului au fost lovite de un cutremur şi de inundaţii groaznice. Pe data de 28 a lunii a apărut o coloană de foc, care se vedea atît în plan orizontal, cît şi în plan vertical, şi care s-a menţinut timp de o jumătate de oră. La cîteva zile după aceea s-a dezlănţuit o furtună cumplită, de care se mai pomeneşte şi acum» («Gazeta de Lisabona», 8 ianuarie 1728). Bologna, 12 decembrie 1728. «În ziua de 12 a apărut o cometă la Rocca, în apropiere de Senigallia, care s-a văzut timp de două nopţi. În ziua de 17 s-a observat o altă cometă, avînd forma unei cruci şi care a fost urmată de apariţia unui tînăr călare, ce purta pe cap un coif împodobit cu pene, fapt care a băgat spaima în populaţie. În data de 18, în Marca s-a simţit un cutremur puternic» («Gazeta de Lisabona», 19 februarie 1728). Kaminiek (Polonia), 21 septembrie 1728: «Pe cerul localităţii Kaminiek şi-a făcut apariţia o cometă, iar pe Pămînt s-au produs două cutremure atît de puternice, încît au provocat mari stricăciuni caselor» («Gazeta de Lisabona», 16 decembrie 1728). Lăsînd la o parte aceste cazuri, a căror origine mi se pare a fi cît se poate de naturală, ţin să menţionez întîmplarea din ziua de 11 decembrie 1741, din Anglia. Un aristocrat, Lordul Beauchamp, a afirmat că văzuse ceva ca o mică «minge ovală de foc» prăvălindu-se peste Londra. Un meteorit? În mod absolut nu. Nobilul afirma că mingea, ajunsă la circa 750 de metri deasupra solului, s-a reînălţat brusc şi s-a îndreptat, cu iuţeală, înspre Est, în timp ce coada sa de foc a lăsat o dîră de fum, apoi a dispărut. Tot în Marea Britanie, la 19 martie 1748, Sir Hans Sloane, fost preşedinte al Royal Society, a văzut cum o lumină orbitoare de culoare alb-azurie, cu o coadă galben-roşcată, străbătea, în cădere aparentă, cerul. «Se mişca încet, mai încet decît o stea căzătoare, care înaintează în linie dreaptă». Dar şi Goethe, cel mai mare poet german, relata, în cartea a şasea a Autobiografiei sale, întîmplarea din anul 1768, petrecută în timp ce călătorea, împreună cu alţi 2 pasageri, în diligenţa spre Universitatea din Leipzig. Călătoriseră mai tot timpul pe ploaie, iar diligenţa nu înainta foarte repede, silindu-i pe pasageri să coboare din cînd în cînd, pentru a mai uşura vehiculul. Într-unul din acele momente, tînărul a văzut, la mică distanţă, un obiect luminos ciudat, care se afla la nivelul solului. «Am zărit, din senin, într-o rîpă din partea dreaptă a drumului, un fel de amfiteatru iluminat în mod feeric. Într-un spaţiu în formă de pîlnie străluceau o mulţime de luminiţe, care formau un fel de scară, iar aceste luminiţe erau atît de strălucitoare, încît îţi luau ochii. Dar ceea ce deranja cel mai mult era faptul că luminiţele acelea nu stăteau pe loc, ci se mişcau într-o parte şi într-alta şi de sus în jos. Însă cele mai multe dintre ele stăteau pe loc, continuînd, totuşi, să strălucească. M-am îndepărtat cu greu de acel spectacol, pe care aş fi vrut să-l văd îndeaproape. Cînd l-am întrebat pe vizitiu ce ştia despre acel fenomen, el mi-a răspuns că nu ştia nimic despre acel lucru, dar avea cunoştinţă că prin împrejurimi se afla o veche carieră de piatră, care se umpluse cu apă. N-aş putea spune dacă toate acelea fuseseră vreo făcătură de-a diavolului, sau vreun complex de flăcărui de gaze, ori vreun grup de făpturi care emiteau lumină»”.

FENOMENE PE CERUL ORAŞULUI NAPOU

Într-o lucrare intitulată ,,Costumi e degli elegii antichi romani” (,,Obiceiuri şi ritualuri de-ale romanilor”), publicată la Napoli, în anul 1757, dr. Roberto Volterri a găsit diferite adnotări, care mai de care mai ciudate: „În anul 632 a apărut pe cer un semn în chip de spadă. Au fost văzute nişte comete, care aveau forma unor bîrne. În sfîrşit, în anul 1244, a apărut o cometă nemaipomenită, care a strălucit pe cer vreme de 3 luni, după care s-a stins odată cu moartea Papei Urban al IV-lea. Şi în anul 1456 s-au văzut, pe cerul Italiei, două comete. Dar un alt scurt fragment m-a făcut cît se poate de curios”, a spus Volterri. „O piramidă de foc, care a plutit multă vreme pe cerul capitalei Mexicului, a fost semnul care a prevestit că America avea să primească repede lumina Evangheliei”. Dincolo de această ultimă interpretare la ,,modul uşor”, un lucru cît se poate de interesant este acela că el a observat, pe de-o parte, cum apariţia luminilor te duce cu gîndul la modernele OZN-uri triunghiulare, zărite mai întîi în anii ’60 şi apoi în anii ’90 pe cerul planetei. Pe de altă parte, surprinde fenomenul incrustaţiei autohtone, şi anume că, în Ţara acelor „teocalli” (temple în formă de piramidă în trepte), locuitorii vedeau nişte… piramide zburătoare! Iar un „semn în formă de triunghi, precum acela al unei stele foarte mari cu trei raze”, a fost văzut în anul 1513, de Michelangelo, care a înfăţişat aceste semne într-un desen ce s-a pierdut. „«După cum bine se ştie, în anul 1731, sigla UFO/OZN nu fusese creată» – relata cercetătorul Marcello Coppetti. Nici nu începuse să se vorbească despre farfuriile zburătoare. Şi, totuşi, în ziua de 16 martie 1731, la Briançon (Franţa) «s-a dezlănţuit o vijelie nemaipomenită, care nu numai că a făcut să se întunece văzduhul, dar a fost însoţită şi de fulgere şi trăznete, bieţii locuitori fiind foarte înspăimîntaţi, pentru că nu mai pomeniseră aşa ceva de cînd se ştiau ei pe lume»”. În ,,Cronica Evenimentelor Deosebite” era consemnată această ştire, ea fiind publicată şi de ,,Gazeta de Napoli”, din 10 aprilie a aceluiaşi an. Ştirea respectivă, provenită de la Paris, era datată 12 martie „a anului amintit”. „Iar aici un lucru este cît se poate de evident, şi anume că persoana care povestise încurcase lucrurile, ori tipograful comisese, şi el, clasica greşeală de tipar”, a comentat Coppetti. „Într-adevăr, dacă fenomenul respectiv avusese loc în ziua de 16 martie 1731, nu poate fi înţeles faptul că ştirea despre vijelia nemaipomenită a putut să apară în «Gazeta de Napoli», în ziua de 10 martie, cînd această noutate apăruse la Paris în ziua de 12 martie, cu 4 zile înainte să fi fost văzute cele «9 fenomene de foc»”. Însă, aici nu poate fi vorba numai despre greşeala naratorului, sau despre cea a tipografului. Poate că un astfel de fenomen a fost înregistrat în anul anterior. Sau poate că motivele, ori cauzele au fost cu totul altele. Relatarea continuă astfel: „În văzduh s-au mai învălmăşit şi alte semne nemaipomenite, în care se puteau vedea nişte nori apropiaţi între ei şi la joasă înălţime, nori roşcaţi care ameninţau a trăznet, ca şi cum ar fi vrut să prevestească o mare stricăciune în ziua aceea. Şi spaima a crescut şi mai mult, pentru că, după vijelia aceea, s-au ivit în slava cerului nu mai puţin de «9 fenomene cu înfăţişare de foc», iar acestea se puteau vedea foarte bine. Fiecare fenomen în parte a fost observat într-un alt fel, anume nu mai puţin trufaşe şi pocite, fiindcă toate biciuiau văzduhul aşijderea, scoţînd toate foc. Şi erau pocite, pentru că una din acele arătări avea chipul unui balaur zburător, mîniat nevoie-mare, balaur care nu numai că era hidos, dar era ditamai namila şi scuipa flăcări. Ne putem da seama după toate acestea cît de mare a fost spaima prin care au trecut oamenii. Conducătorii localităţii au hotărît să se arunce ghiulele înspre închipuirile acelea, pentru a curăţa văzduhul îmbîcsit şi a alunga toate semnele înfricoşătoare. Şi ghiulele acelea s-au dovedit a fi folositoare, pentru că oamenii au fost mîntuiţi de primejdie şi de stricăciunile prevestite de semnele care s-au văzut pe cer. În ziua următoare, văzduhul s-a schimbat, cerul s-a luminat şi s-a pornit o ninsoare peste toate ţinuturile învecinate, zăpadă ce măsura 8 picioare. Acest lucru i-a bucurat pe mulţi, pentru că nu mai văzuseră ninsoare de foarte mulţi ani. Şi a făcut acea zăpadă multe stricăciuni, de care au suferit Locuitorii, şi Ţarinile, şi Drumurile, şi iarăşi oamenii s-au minunat”. Atunci cînd Coppetti i s-a adresat unui ofiţer superior de la Şcoala de Război Aerian din Florenţa – un fizician specializat în meteorologie -, pentru a încerca să dea o explicaţie fenomenului, a primit din partea acelui ofiţer următorul răspuns: „Cu toate că dispunem de puţine elemente, am putea da următoarea interpretare: este vorba despre o invazie a unei masse de aer rece, provenind de la Polul Nord, care se întîlneşte cu o massă de aer cald şi umed, provenind din Sud. Fenomenul acesta nu este deloc rar, în luna martie, în Europa. Mişcarea violentă de înălţare provoacă răcirea aerului cald şi condensarea vaporilor. Fenomenele de furtună care însoţesc aceste manifestări sînt mai mult, sau mai puţin violente, în funcţie de energia eliberată. Dacă afluxul de aer cald continuă (la înălţime), acesta are drept efect ninsorile abundente. În ceea ce priveşte cele două fenomene cu aspect de foc, se poate observa că, adeseori, în furtunile puternice – cu numeroase celule de circulaţie în interior -, descărcările electrice au loc în interiorul norilor, conferindu-le acestora culoarea roşie, a unor masse de foc, de aici interpretarea fantastică, bizară, a formei norilor. În vremurile acelea se obişnuia să se recurgă la folosirea artileriei, mai ales pe mare, împotriva trombelor de aer, pentru a le anihila pe acestea din urmă. Acest lucru, chiar dacă are o oarecare bază ştiinţifică (în fond este vorba de întreruperea unui proces de echilibru dinamic) îşi dovedeşte destul de rar eficacitatea”.

Tot la Napoli, potrivit unei monografii generale, intitulată ,,Regatul Celor Două Sicilii” şi publicată în Secolul al XIX-lea de tipograful Tiberio Pansini, lucrare dedicată lui Ferdinand II de Bourbon, au fost înregistrate mai multe cazuri de „meteori de foc” pe cerul capitalei regiunii Campania. Documentul cu pricina face parte integrantă din ,,Giornale delle Due Sicilie” (,,Jurnalul Celor Două Sicilii”), din anul 1820: „În seara de 26 iulie 1806, în timp ce oraşul Napoli era zgîlţîit zdravăn de faimosul cutremur «Sfînta Ana», doi pescari au văzut ieşind din Rîul Castropignano, din regiunea Molise, un foc mare, care a cuprins tot locul acela şi era ca o bîrnă mare de foc. Oprindu-se un pic curgerea apei, au văzut cum sare în aer un pietroi cît toate zilele. În acelaşi timp, o bîrnă de foc asemănătoare care şi-a luat zborul de pe plaja din Bojano, îndreptîndu-se spre ţinutul Iserna, a trecut acolo printr-un zid întîlnit pe strada principală, făcînd o gaură foarte mare. În seara următoare, la orele 3 din noapte, a apărut, pe cerul oraşului Napoli, o altă bîrnă de foc, lungă de vreo 100 de palme, şi cu diametrul de o palmă, care a zburat, cu iuţeală, de la Sud la Nord. Era foarte luminoasă şi lăsa o dîră de fum ce-şi schimba culoarea, după care s-a risipit. Şi în serile ce au urmat au mai fost văzute, în afara multor stele căzătoare, nişte vîlvătăi şi nori lucitori pe cer”. O altă întîmplare nemaipomenită a avut loc în Germania, în apropierea localităţii Clausthal-Zellerfeld, într-o noapte din septembrie 1783. Sursa de informaţie este ,,Magazin des Ausserordentlicher in der Natur”, din 1809, care face o trecere în revistă a fenomenelor anormale. Unul dintre martorii straniului eveniment a relatat următoarele: „În jurul meu a strălucit, cîteva minute, ceva ca un fulger care stătea pe loc, dar care sclipea şi care şi-a luat zborul imediat. Apoi, ajuns la vreo 500 de paşi de mine, s-a oprit, lăsîndu-mă să-l privesc pe îndelete. În partea de jos avea o lumină albă intensă, care, pe măsură ce obiectul se înălţa, devenea de o nuanţă de portocaliu aprins. Avea un diametru de vreo 20 de metri şi lumina totul în jurul său, pe o rază atît de mare, încît se puteau vedea pînă şi cele mai mici obiecte. Cam la jumătatea înălţimii sale, luînd-o în sus, lumina slăbea în intensitate, în timp ce în jumătatea inferioară era mai albă şi mai puternică, răspîndindu-se sub forma unor inele tot mai largi, care plecau de la circumferinţă şi se deplasau în sus. Părea că nu atingea pămîntul, pentru că lumina se oprea la mică distanţă de sol, ca şi cum n-ar fi putut trece prin nori. Deasupra şi dedesubtul acelei închipuiri domnea bezna. În cele din urmă, arătarea aceea a luat-o din loc, îndreptîndu-se spre Miazăzi, pînă ce a dispărut din vederea mea. După vreo jumătate de oră, a reapărut în acelaşi loc în care dispăruse, mai întîi fără strălucire, apoi din ce în ce mai roşu şi mărindu-şi diametrul. Uitîndu-mă mai atent la el, mi s-a părut că-şi micşorase dimensiunile. Şi jocul acela de-a apariţia şi dispariţia şi de-a du-te-ncolo, vino-ncoace a ţinut pînă la ora 1 din noapte”.

SECOLELE LUMINILOR (1)

Secolul al XlX-lea, numit şi „secolul progresului”, născut din „luminile” Secolului al XVIII-lea, începe cu alte „lumini”, acelea ale apariţiilor pe cer. În plin climat napoleonian, în ziua de joi, 16 martie 1811, publicaţia florentină ,,Giornale del Dipartimento dell’Arno” (,,Jurnalul Departamentului Arno”), cotidian al Regatului Italiei, relata, într-o corespondenţă din Bar-sur-Ornain (Franţa), din ziua de 7 mai, faptul că în 24 aprilie, pe la orele 16, „a fost observat un fenomen”, care prin caracteristicile lui şi prin durată (trei sferturi de oră) făcea să se nască nişte întrebări. Dincolo de orice încercare de stabilire a vreunei legături cu anumite manifestări meteorologice, fenomen care nu şi-a aflat încă răspunsul, şi anul 1820 a fost bogat în fenomene cereşti anormale. La Napoli, potrivit celor relatate de publicaţia ,,Giornale Generale di Commercio” (,,Jurnalul General de Comerţ”), se scria că „în ziua de 29 noiembrie 1820, la orele 2, şi-a făcut apariţia un bolid, care timp de 3 minute a luminat bine de tot întreaga Italie. Mai întîi a avut forma de semilună înroşită în foc, după care a luat forma de glob luminos, ce a urmat o traiectorie parabolică de la Nord la Sud. Bolidul acela s-a desfăcut în două lungi fîşii lucitoare, tangente şi perpendiculare pe suprafaţa Mării, şi a dispărut. Lumina sa, asemănătoare celei emise de fosfor, a imitat lumina aurorii, pe urmă pe cea a Soarelui în plină amiază, şi astfel în Napoli a avut loc un spectacol ce părea a fi opera unor zei, un regal încîntător într-un teatru fără de margini. Potrivit povestirii lui Pasquale Manni, din Lecce, acest fenomen ar fi fost produs de un aerolit, în urma unei explozii percepute undeva, prin părţile orientale şi meridionale ale Regatului, urmată de un vuiet care s-a încheiat cu o bubuitură înfricoşătoare”. Ne luăm libertatea să ne îndoim de faptul că fusese vorba de un meteor, din cauza formei de semilună şi a celei de glob, precum şi din pricina duratei foarte mari a fenomenului. Un lucru este evident, şi anume că pe vremea aceea explicaţiile cele mai uşor de dat erau pe placul mai-marilor zilei.

(va urma)

ALFREDO LISSONI

COMENTARII DE LA CITITORI