Feriţi-vă, dacă vreţi să nu o păţiţi!

in Tabletă de scriitor

Cu mintea vlăguită de gînduri şi cu picioarele şubrezite de prea multe drumuri după lucruri inutile prin lumea asta a noastră, încercam deunăzi să urc, cu oarece efort, în tramvaiul 21, care era la fel de îmbătrînit ca şi mine, cu fierăria mîncată de rugină cam peste tot, ca un om doborît de metastaze.
Doamne, şi de cîte ori nu am mers cu acest tramvai, singurul mjloc de transport în comun care mă lasă chiar în faţa blocului în care locuiesc. Mai erau în vagon cîteva persoane, la fel de în vîrstă ca mine, iar scaune libere se găseau din belşug. M-am mirat chiar cum de este aşa de gol, pentru că tramvaiul tot timpul este aglomerat, uneori chiar foarte aglomerat, de dimineaţa şi pînă seara tîrziu. Nu am avut curiozitatea să aflu de ce. L-aş fi întrebat pe vatman care e motivul şi, în mod sigur,
mi-ar fi spus. Am aflat ceva mai tîrziu că fusese un accident cu vreo două staţii în urmă, iar călătorii o luaseră la picior, fiecare către treburile lui. Cum nu m-a intersat acest lucru, mi-am văzut de treptele pe care trebuia să le urc. Sînt aşa de înalte că, dacă nu te ţin puterile, rişti să te urci pe brînci sau să cazi sub roţi. Şi am văzut mulţi călători vîrstnici urcîndu-se astfel, başca luaţi în răspăr de călătorii mai tineri, nervoşi şi guralivi, de parcă această categorie de oameni n-ar mai trebui să iasă
din casă.
De multe ori i-am auzit vorbind aşa pe cîte unii, apostrofîndu-i pe bătrîni pentru neputinţa la care au ajuns. De fiecare dată mă uitam cu uimire şi ascultam dezamăgit la tărăboiul ce se isca, dintr-o dată, în tot tramvaiul. În ultima vreme, astfel de vorbe insultătoare s-au înmulţit şi vin din partea unor tineri cu educaţie precară şi care, cu siguranţă, nu ştiu cum sună cele 10 Porunci, dacă or fi auzit de ele. Nu o dată am asistat la astfel de scene teribile, în care grotescul întrecea orice închipuire, şi m-am îngrozit de degradarea comportamentului uman, acum, în Mileniul III, cînd, aşa cum se spune, civilizaţia a atins cote maxime… Este o totală discrepanţă între ceea ce se afirmă şi felul în care stau lucrurile în realitate. Cele văzute şi auzite m-au contrariat şi mi-au provocat, de fiecare dată, un mare disconfort, încercînd cu greu să fac faţă spectacolului la care asistam din întîmplare, fără să-mi treacă prin cap că şi mie, cîndva, mi se vor întîmpla asemenea lucruri terifiante… Şi iată că mi s-au întîmplat…
Cînd mai aveam un pic să pun piciorul pe ultima scară a vagonului, în spatele meu se buluciră o tînără şi un tînăr la 20 şi ceva de ani – fără a fi avut vreun bagaj asupra lor, cu mîinile înlănţuite fiecare după gîtul celuilalt -, de era cît pe ce să mă trîntească pe treptele tramvaiului. Asta nu ar fi fost nimic, aş fi scăpat ieftin dacă ar fi fost să fie aşa, dar de ce mi-a fost frică, nu am scăpat. Numai ce m-am uitat îndărăt, că a şi început
circul:
– Urcă mai repede bă, boşorogule, a început ea a meliţa, ca o clanţă de la o uşă dărăpănată.
Şi, după cum vorbea, părea să se creadă tot pe coclaurile de unde venise, nicidecum că se află în inima unei capitale europene, cum se zice că este şi Bucureştiul nostru.
Nu ripostez. Consideram că nu am cui să mă adresez, fiindcă tînărul care o ţinea strîns de mînă, parcă să nu o ia furtuna, sărise peste mine şi se năpustise pe primul scaun din ultimul rînd al vagonului.
După cum am precizat, tramvaiul era aproape gol, astfel că erau scaune suficiente pentru călătorii care se urcaseră odată cu mine.
– Vă caută moartea pe-acasă, şi voi vă plimbaţi, zise el, cu un rînjet de animal sălbatic, scăpat din junglă…
Mi-a venit să rîd auzindu-l cum vorbea, fără să se gîndească nici o clipă că moartea se află peste tot şi că ea nu ţine seama de vîrsta sau de frumuseţea omului. Şi tocmai cînd mă hotărîsem să-i spun ce gîndeam, individul, bănuind acest lucru, mi-o luă înainte cu gura, dar nu înainte de a o morfoli, într-un sărut scîrbos, pe fata care produsese, de fapt, gîlceava:
– Aşa sînteţi voi ăştia. Mă p.. pe barba ta!
Şi au început amîndoi să rîdă, cu gura îmbăloşată după sărutul lor de cîini în călduri. Am rămas realmente încremenit auzind asemenea grozăvii de vorbe de la nişte tineri români. Se pare, însă, că pentru mulţi dintre conaţionalii noştri insultele sînt la ordinea zilei.
Pentru a nu da amploare scandalului, m-am consolat cu gîndul că asemenea indivizi se găsesc în toată lumea contemporană şi că fac parte din gunoaiele umane de cea mai joasă speţă. Am preferat să-mi ţin gura,
zicîndu-mi că nu are rost să mă pun la mintea lor, fiindcă oricum nu o s-o scot la capăt cu asemenea specimene. Nu aveam cu cine purta un dialog ca între oameni civilizaţi.

ION MACHIDON,
preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

COMENTARII DE LA CITITORI