Fiecare pasăre pe limba ei piere (4)

in Polemici, controverse

Motto: ,,Am ajuns la una din acele răspîntii la care ori se plămădesc religii noi, ori se plămădesc cataclisme”. NICOLAE TITULESCU

În privința politicii externe, Iohannis este tufă de Veneția. Nu numai că nu are inițiative diplomatice, dar se opune cu îndîrjire acțiunilor întreprinse de Guvernul Dăncilă, lărgirii și întăririi relațiilor externe ale țării noastre. Ca mandatar al politicii externe, Iohannis n-a rostit un singur cuvînt împotriva nenumăratelor manifestări iredentiste ale unor politicieni maghiari, n-a condamnat ieșirile halucinante ale istericului Tökeș sau ale lui Raduly, edilul Muncipiului Sfîntu Gheorghe, care i-a avertizat pe români că nu se pot angaja la primăria locală dacă nu cunosc limba maghiară, după cum nu a luat poziție împotriva politicii staliniste, desfășurată de fostul președinte de la Kiev, față de românii care trăiesc în teritoriile noastre acaparate de Ucraina. Întrebat despre revenirea Basarabiei și Bucovinei de Nord la Patria Mamă, actualul președinte a dat un răspuns năucitor, afirmînd că o astfel de acțiune ține de voința „celor două popoare“. Așadar, pentru Klaus Iohannis, românii reacționează în contratimp ori pe contrasens, fără să înțeleagă că prin poziția sa aduce mari prejudicii României. S-a opus propunerii făcută de premierul Dăncilă pentru mutarea Ambasadei țării noastre de la Tel Aviv la Ierusalim. L-a acompaniat zurbagiul președinte al liberalilor, necontrolatul Ludovic Orban, care a jignit-o grosolan pe doamna Viorica Dăncilă, îndrăznind să o acuze pînă și de trădare. Orban, care după cum se vede nu prea are proprietatea cuvintelor care-i ies din gură, a aruncat termenul de ,,trădare”, cînd ar fi trebuit să reflecteze autocritic asupra acestui cuvînt. În mod normal, orice misiune diplomatică se află în capitala țării în care a fost acreditată. Klaus Iohannis și aplaudacii săi liberali nu vor să înțeleagă această uzanță diplomatică, făcînd jocul altor state, care nu recunosc Ierusalimul drept capitala Israelului. Oare nimeni dintre contestatari să nu știe că în Secolul al XI-lea î.Chr., regele David a făcut din Ierusalim capitala statului Israel? Pe atunci, în această zonă nu se afla nici picior de arab. Abia în anul 700, la aproape 2.000 de ani de la întemeierea Israelului, triburi nomade din Arabia Saudită, în drum spre Europa, poposeau o scurtă vreme de teritoriul Palestinei. În concepția sa de protestatar înnăscut și nevindecabil, Klaus Iohannis s-a opus, de asemenea, ca țara noastră să preia președinția Consiliului Uniunii Europene, invocînd ,,nepriceperea” Cabinetului Dăncilă. Dacă președinția rotativă ar fi revenit șefilor de stat, atunci Iohannis s-ar fi împăunat ca zmeu al zmeilor, deși treburile concrete tot guvernul le-ar fi făcut.

De ani buni privesc țara pe micul ecran, țara în care am văzut lumina zilei și am deprins buchile cărții, România, pe care am străbătut-o în lung și-n lat, cu carnetul de reporter în mînă, timp de o jumătate de veac, și de cele mai multe ori am strania senzație că mă aflu pe un pămînt necunoscut, unde foarte mulți oameni, care vorbesc aceeași limbă cu mine, îmi sînt cu totul străini. Schimb canalul televizorului, de zece, de douăzeci de ori, dar imaginea pare aceeași peste tot. Mai trăisem astfel de momente apăsătoare cu 70 de ani în urmă, odată cu revărsarea comunismului peste plaiurile mioritice. Atunci, cînd țara se afla sub cizmă străină, mă simțeam de-a dreptul un intrus în România. Mi-era teamă să reînnod pînă și prieteniile cu foștii colegi de școală, fiindcă nu știam cine mă pîndește de după colț. Dar, de ce ți-e teamă nu scapi. Într-o bună zi, acea umbră de după colț s-a oprit în pragul casei noastre. După cîteva fraze agramate și ultimative, rostite în fața mamei mele, o ființă firavă, dar de un curaj extraordinar, umbra ne-a luat casa. O casă mare, construită după dimensiunile familiei, care, la scurt timp, avea să fie transformată în școală elementară. Doi ani mai tîrziu, pierdeam și cele trei hectare de teren cu care fusese împroprietărit tatăl meu, drept recompensă pentru schija pe care o primise în primul război mondial, la Cireșoaia. Așezată foarte aproape de inimă, zece ani s-au chinuit chirurgii să i-o extragă, dar, pînă la urmă, tatăl meu s-a dus în mormînt cu această ,,decorație” inamică. Apoi, moartea se instala nestingherită după colț. Într-un singur an, s-au stins bunica, sora tatălui meu, văduvă de război, și sora mea mai mare. Curînd, aveam să sufăr pentru fratele meu. Făcuse imprudența să declare, cu sinceritatea naivului, atunci cînd i s-a cerut să se înscrie în PCR, că el nu crede în nici un partid, ci doar în Dumnezeu. În trei ani a fost măturat din patru locuri de muncă. Abia atunci pricepea și el ce însemna partidul. Dar n-a disperat. Tînăr fiind, cu studii economice superioare, și-a găsit pînă la urmă un loc de muncă stabil. Împingea roaba cu pămînt ori cu nisip pe șantierul Casei Scînteii, neștiind că acolo îmi pregătește viitorul meu birou. Așa erau vremurile atunci. Așa și-a consumat tinerețea și maturitatea generația mea. Dar astăzi, cînd ne pretindem liberi, de ce nu mai știm de țară, de ce nu ne mai recunoaștem unii pe alții? Pe micul ecran văd zilnic România împărțită în două tabere de indivizi, cu ochii și cu mintea învinețite de furie, care se încaieră verbal și uneori cu bîta, dar care ne lasă să înțelegem că o bătălie decisivă, pe viață și pe moarte, se va declanșa curînd. Încep să mă tem, nu pentru viața mea consumată, ci pentru țară, care nu cred că va scăpa de un adevărat război fratricid, dacă mai putem spune că sîntem frați.

Situația extrem de grea în care a ajuns România de un deceniu și jumătate se datorează unor factori, pe cît de indispensabil, pe atît de dăunători. Unul dintre acești factori îl constituie înseși partidele politice, care s-au angajat într-o bătălie sălbatică pentru a guverna țara. În această înfruntare acerbă, se comit ilegalități de tot felul, pe care unii le acuză, alții le apără. Se încheagă alianțe anormale, atele se desfac cu scandal. Unele partide apelează la susțineri politice și financiare din afară, în detrimentul vădit al țării. Pentru ei, însă, partidul este mai presus de țară. Ca în urmă cu 30 de ani! Mulți spun că partidele sînt un rău necesar. Alții, dezgropînd vechile concepții, afirmă că era mai bine cu un singur partid, fiindcă atunci politicienii nu mai aveau cu cine să se certe. Numai că atunci, partidul unic se certa veșnic cu poporul. Singura noastră șansă în această dispută de șarlatani este aceea că unele partide mai și dispar, așa cum s-a întîmplat cu PNȚCD. De fapt, istoricul partid țărănesc, care în perioada post-decembristă a trăit o vreme prin cîțiva din liderii săi vîrstnici (Coposu, Diaconescu, Rațiu, Gionea), se topise încă din perioada interbelică, din cauza abdicării de la rigorile democrației, a represiunilor antipopulare, a unor legi apăsătoare pentru țărănimea săracă (Legea Circulației bunurilor rurale, Legea Cooperației), dar și ca urmare a permanentelor dispute dintre liderii săi (Maniu, Mihalache, Vaida Voevod).

Celălalt partid istoric – PNL – calcă și el vîrtos pe urmele PNȚCD, rivalul său de o viață. Liberalii actuali sînt certați rău cu dialogul. Neputînd să mai ajungă la putere ,,prin ei înșiși”, au fuzionat cu PDL, dușmanul său de moarte, din vremea cînd în fruntea nefericitei noastre țări ajunsese piratul Traian Băsescu, cel care se zbătea, din zori pînă-n miez de noapte, ca să alunge partidele istorice de pe scena vieții politice, mai dihai ca bețivul care, căutînd zadarnic drumul spre casă, nimerește pînă la urmă în pragul altei cîrciumi. Întrucît fuziunea cu pedeliștii nu i-a ajutat în cine știe ce măsură, liberalii s-au aruncat într-o aventură și mai riscantă, intrînd în Partidul Popular European, un conglomerat fără doctrină și fără program, al cărui singur scop este acela de a asigura majoritatea la urne a actualilor lideri ai UE. Practic, PNL nici nu-și dă seama că s-a sinucis, identitatea sa fiind făcută pulbere. El nu mai este un partid liberal, și, cu atît mai puțin, unul național. Pe de altă parte, sprijinul total acordat lui Klaus Iohannis, un politician mediocru și străin de interesele țării, care nu face altceva decît să-i învrăjbească pe români, constituie un obstacol major pentru PNL în a se reafirma în lupta onestă pentru putere. În ultimii doi ani, în PNL n-au mai venit oameni noi, ba dimpotrivă, au plecat atîția. Un amic glumeț îmi spunea mai zilele trecute că PNL ar putea să ajungă un partid cu pretenții îndreptățite la guvernare doar dacă mîine ar învia Ionel I.C. Bărtianu, dar și atunci cu o condiție: aceea ca Ludovic Orban să-i cedeze fostului mare liberal fotoliul de lider al partidului, ceea ce e greu de imaginat. Poate, totuși, că o va face, fără voia lui, în favoarea lui Rareș Bogdan (fostul trîmbițaș de la televiziunea fidelă președintelui), noua ,,vedetă” a partidului, susținută puternic de Klaus Iohannis.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

Păreri și opinii