Fiecare pasăre pe limba ei piere (5)

in Război corupției

Motto: ,,Am ajuns la una din acele răspîntii la care ori se plămădesc religii noi, ori se plămădesc cataclisme”. NICOLAE TITULESCU

Nici social-democrații nu vor mai speria sondajele de opinie cu rezultatele lor țipătoare, de la trecutele alegeri, așa cum s-a văzut recent, la alegerile europarlamentare. Și aici, vîntul discordiei suflă tăios. Mai întîi a plecat Ponta. Absența sa este un cîștig pentru social-democrați. Numai că, odată cu fostul lider, a plecat o întreagă ceată de pesediști, și n-ar fi exclus ca vreo aripă două să-și mai ia zborul, după trimiterea lui Dragnea în închisoare.

Cît despre USR, o încrengătură fără crez ideologic, fără perspective și fără rost în politică, în pofida valului de ,,simpatie” pe care s-a urcat, ar putea să dispară din clipa în care moș Beșleagă de peste Ocean nu va mai băga mîna în buzunar după mărunțiș și va lăsa formațiunea-fantomă să trăiască politic din puținele cotizații pe care le adună de la puținteii săi membri. Despre PMP nu mai este nimic de spus. În preajma viitoarelor alegeri parlamentare, politrucii lui Băsescu vor sta cu valiza la ușă, gata să se ducă… pe pustii. Nici Parlamentul, care de la o vreme se populează cu prea mulți neica-nimeni, nu se afirmă întotdeauna ca organ suprem al poporului român și ca unică autoritate legislativă. În ceea ce privește Serviciul Român de Informații, contribuția acestuia a fost una indezirabilă, mai cu seamă în perioada în care, în fruntea acestei instituții, s-au aflat personaje sinistre, de teapa lui Maior și Coldea, care acționau fățiș pentru înlocuirea statului de drept cu creația lor criminală, statul paralel.

În analiza cauzelor care au determinat stagnarea și chiar regresul economiei noastre, nu se poate face abstracție nici de rolul straniu pe care l-a jucat Justiția în ultimii 10-15 ani, îndeosebi prin înaltele sale instanțe, conduse de judecători și procurori, pe de o parte, nepregătiți pentru funcțiile pe care le ocupau, iar pe de altă parte, preocupați fiind mai mult de politică decît de justiție.

Cum pot clama atît de zgomotos judecătorii și procurorii pentru independența Justiției, cînd șefii principalelor instanțe au fost numiți politic de președinții Traian Băsescu și Klaus Iohannis? De ce mai avem un Consiliu Superior al Magistraturii? Ca atare, în nenumărate cazuri justiția nu s-a înfăptuit în numele legii și în egală măsură pentru toți, ci după bunul plac al unora dintre slujitorii săi și, în ultimă instanță, potrivit dorințelor și intereselor celor doi președinți. Poate cineva să afirme că Înalta Curte de Casație și Justiție, condusă de Livia Stanciu, a asigurat, potrivit competențelor ce-i revin, interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, de vreme ce Kövesi tăia și spînzura în fruntea DNA, ori că găștile de procurori de la Ploiești, Oradea, Brașov, Pitești și de prin alte orașe au ținut vreodată seama de dispozițiile ÎCCJ în înfăptuirea actului de justiție? A reprezentat oare Ministerul Public, tutelat de Augustin Lazăr, interesele societății românești? Mai degrabă, fostul procuror general s-a comportat ca în tinerețe, ca un torționar, acuzat și astăzi de mulți dintre cei care au avut de-a face cu el. Și-au desfășurat oare procurorii activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și sub controlul ierarhic al Ministerului Justiției? Dimpotrivă, cînd fostul ministru Tudorel Toader le-a cerut să respecte prevederile constituționale, procurorii au pornit să protesteze în cadrul unor manifestații stradale ilegale, afirmînd că dacă vor acționa sub autoritatea Ministerului Justiției își vor pierde independența. Procurorilor nu le era teamă că își pierd independența. Ei erau cătrăniți că nu vor mai putea să acționeze mai departe pentru a transforma Justiția într-un instrument al luptei de clasă. Nu m-au impresionat deloc sloganurile lipsite de logică pe care le arborau în cadrul manifestațiilor, ci numărul mare al procurorilor protestatari, care arăta halul în care a ajuns Justiția românească.

Înainte de a intra în Uniunea Europeană, românii, în marea lor majoritate, erau convinși că, făcînd acest pas, țara se va redresa mult mai repede, uitînd cu totul de înțeleapta zicală străbună care spune că, înainte de toate, ,,omul trebuie să se ajute singur”. Credeam, de asemenea, că în această structură europeană ne vom bucura de drepturi egale cu toți ceilalți parteneri, așa cum fuseserăm asigurați înainte de aderare. Unele state europene (Austria, Germania, Suedia și Olanda) s-au opus intrării României în ,,Raiul European”. Timp de cîțiva ani, guvernele noastre au bătut în van la porțile zăvorîte ale Uniunii Europene. Înțelegînd că pentru noi lacătele erau prea grele, autoritățile române și-au mai temperat entuziasmul aderării. Dar, într-o bună zi, ne-am trezit la București cu un înalt emisar francez, partizan înfocat al extinderii Uniunii Europene către Est. Ne-a propus aderarea. Socoteam că norocul a căzut pe capul nostru din cer. Dar imediat a apărut un obstacol, la care nimeni nu se aștepta: lipsa unui Tratat între România și Ucraina.

Țara noastră refuzase să semneze un asemenea document, întrucît vecinii noștri de la Răsărit luaseră cu japca unele teritorii românești, pe care și astăzi le stăpînesc în mod ilegal. Înaltul emisar francez a fost, însă, îndeajuns de ,,convingător”, în fața unor guvernanți români bolnavi de europenism, spunîndu-ne că pretextul pierderii unor teritorii constituie un ,,bagatel” pe lîngă marile perspective pe care ni le deschide integrarea europeană. Ne-a convins, mai cu seamă că autoritățile de la Kiev nu voiau să renunțe la teritoriile noastre, pretextînd că, în timpul celui de al II-lea război mondial, armata română cauzase mari pierderi Ucrainei. Argumentul era unul cinic. Noi intraserăm în război ca să ne recuperăm Basarabia și Bucovina de Nord, dar aceea care ne-a împins pînă la Stalingrad  a fost Germania.

Ca să nu mai spunem că, în perioada 1716-1878, Rusia a purtat șapte războaie împotriva Turciei, cinci în totalitate pe teritoriul țării noastre și doar două parțial. În urma războiului dintre anii 1806 și 1812, încheiat cu pacea de la București, Basarabia românească a fost cotropită de Rusia, sub cizma căreia a stat 106 ani, pînă în 1919.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

Păreri și opinii