Figuri de protoromâni şi asceţi călători

in Lecturi la lumina ceaiului

Vasile Andru este un scriitor cunoscut, care a publicat, la începutul carierei sale, romane şi nuvele inspirate din viaţa profană. Dar, după ce a făcut mai multe stagii de documentare antropologică la Roma, Paris, în India, sau la Sfîntul Munte Athos şi după ce s-a specializat în Istoria religiilor, el a redactat mai multe cărţi de înţelepciune şi spiritualitate. Una dintre acestea se numeşte „Mistici din Carpaţi şi alţi oameni slăviţi din Istoria mîntuirii”, concepută în 4 volume, dintre care primele două au apărut în anul 2013, la Editura Nemira. Volumul I conţine 22 de chipuri şi destine exemplare de protoromâni şi asceţi călători din Carpaţi, cum ar fi Ioan Casian de la Gurile Dunării, Dionisie Exiguul, Daniil Sihastrul, Neagoe Basarab, sau Ieremia Valahul. Alte figuri impozante (Cuvioasa Parascheva, Cuvioasa Teofana Basarab, fiica voievodului Basarab I, căsătorită cu un ţar din Tîrnovo, apoi monahii de la Vidin, sau slavul Paisie Velicicovschi) au avut legături strînse cu spaţiul carpato-danubiano-pontic. Vasile Andru consideră misticii nişte personaje uriaşe, care fac sau îmbunătăţesc Istoria. De aceea, mulţi văd într-însul un iniţiat, un om plin de har, capabil să ne pună la dispoziţie un îndreptar de practică soteriologică, propunînd modele pentru cei care vor să urmeze o Cale adevărată.

Făcînd mai multe drumuri la Muntele Athos, Vasile Andru a aflat că, de-a lungul timpului, s-au elaborat multe sinteze despre mistica ortodoxă greacă şi slavă, în timp ce mistica românească este mai puţin cunoscută. Şi, din această ignorare condamnabilă, a rezultat un oarecare dispreţ faţă de doctrina noastră religioasă. „Românii nu luptă! Un sfînt preţuieşte aur. Grecii ştiu asta, ei scriu imediat despre cei vestiţi din neamul lor, îi pun în cărţi şi-n raclă. Noi nu facem nimic”, scrie autorul, într-una din cărţile sale.

E adevărat, ascetismul presupune retragere, anonimat, însingurare. Dar anonimatul înseamnă ca monahii să renunţe la nume şi la renume, la iluzia personalităţii şi la faimă. Paradoxal, însă, adevăraţii anonimi sînt foarte cunoscuţi. De la Antonie cel Mare şi pînă la Siluan Athonitul, marii anonimi au fost vestiţi prin faptele lor întru Domnul, pe care unii cronicari cu har le-au lăsat moştenire generaţiilor viitoare. Fiindcă, aşa cum se ştie, scrisul înseamnă memorie. Şi popoarele fără memorie sînt în pericol să iasă din Istorie. Publicînd această carte, populată cu martiri rămaşi necunoscuţi, Vasile Andru şi-a propus să demonstreze că românii pot fi tari la rostire şi mărturisire.

  1. Ioan Casian protoromânul, un ascet călător

Ioan Casian, născut în anul 360, la Gurile Dunării, este primul nume mare ce aparţine ascezei creştine. Încă de tînăr, a plecat din ţinutul dobrogean spre Occident, pentru a dobîndi înţelepciune prin învăţătura tainică. El este genul ascetului călător. O vreme, a stat într-o mînăstire din Bethleem, după care a călătorit în Egipt. A treia etapă a formării lui Ioan Casian a constituit-o, pe la anul 400, întîlnirea cu marele Ioan Hrisostomul (Ioan Gură de Aur). A murit în anul 435, la Marsilia. Se prăznuieşte la 29 februarie.

  1. Dionisie cel Smerit (Exiguul)

Dionisie cel Smerit este copilul-minune al vechii evlavii române. Şi el s-a născut în Sciţia Minor (Dobrogea de astăzi), pe la anul 470. Numele său latinizat, Exiguul, înseamnă „Cel subţire”, ,,Cel mic”, dar şi „Cel smerit”. Şi el a călătorit mult, în căutarea înţelepciunii, mai ales în Orient. În anul 496, Papa Ghelasie, care avea nevoie de un traducător din limba greacă în latină, l-a chemat la Roma. Printre alte merite pe care le-a avut, Dionisie cel Mic a avut inspiraţia genială să calculeze anul 1 al erei creştine, „Era noastră”, sau „Anno Domini”, începînd cu anul 1 al întrupării lui Christos, nu de la întemeierea Romei, sau de la Împăratul Diocleţian, cum se făcea pînă atunci. A murit într-o mînăstire din Calabria, în anul 545. Se prăznuieşte la 1 septembrie, cînd începe Indictionul, adică Anul Nou bisericesc.

  1. Teotim al Tomisului

Este atestat încă de la sfîrşitul Secolului al IV-lea, fiind cel mai cunoscut în provincia Sciţia Minor şi în Constantinopol. Istoricul Sozomenos scrie că ducea o viaţă ascetică, purta plete şi ajunsese episcop al Tomisului (Sec. V). A fost contemporan şi prieten cu Ioan Gură de Aur. Sozomenos afirma că Teotim avea darul de a face minuni şi de a vindeca oamenii. Hunii şi goţii, care ajunseseră la Gurile Dunării şi pe care i-a atras de partea lui Dumnezeu, l-au numit „Zeul romanilor”. În anul 403, pe cînd se afla la Constantinopol, Teotim s-a ridicat împotriva patriarhului Teofil al Alexandriei, care pusese la cale condamnarea operei lui Origene, ascetul, practicianul şi monahul charismatic din Alexandria.

  1. Nicodim de la Tismana

Sfîntul Nicodim (1320-1406) se trăgea din români macedoneni de pe Valea Timocului (Serbia), dar se înrudea şi cu Basarabii. S-a creat legenda că ar fi fost sfetnic de taină al domnitorilor Vlaicu-Vodă, Radu-Vodă şi Mircea cel Bătrîn. Deşi foarte tînăr, s-a îndreptat spre Muntele Athos, pentru că, zicea el, „nu pot să mai rămîn în lumea asta înşelătoare. Vreau să urmez calea plăcută Domnului, pentru mîntuirea sufletului meu”.

A ucenicit acolo mai mult de 20 de ani, după care s-a retras, anahoret, într-o peşteră. Stătea în peşteră toată săptămîna, în post şi rugăciune neîncetată. Cobora la mînăstire doar duminica şi la praznice, cînd săvîrşea Sfînta Liturghie, vindeca bolnavi, îi îmbărbăta pe cei slăbiţi, le dădea învăţătură ucenicilor şi mînca în trapeză. Apoi urca, din nou, la peşteră, unde vorbea şi se contopea cu Dumnezeu.

  1. Daniil Sihastrul

Cel mai cunoscut personaj din tradiţia noastră monastică rămîne Daniil Sihastrul. Mutat definitiv în legendă, el a devenit simbolul ascezei româneşti. Incidenţa biografiei sale cu cea a lui Ştefan cel Mare a contribuit la sporirea faimei acestuia. Daniil Sihastrul s-a născut pe la 1410, într-un sat de lîngă Rădăuţi. De mic s-a alăturat obştei mînăstireşti de la Rădăuţi, unde a primit haina de călugăr. Sfătuit de cineva, a plecat în pribegie, fiindcă rîvnea la desăvîrşire. Ani la rînd şi-a găsit liniştea într-o pădure, sub o stîncă, nu departe de Putna. Acolo îl căutau nevoiaşii, întrucît ştia să dea sfaturi bune şi să îi vindece pe semenii săi. Se spune că în chilia lui l-ar fi vizitat, de mai multe ori, chiar marele Ştefan-Vodă. Prima oară, prin anul 1451, cînd Daniil Sihastrul i-ar fi proorocit acestuia că va ajunge domnitor al Moldovei, ceea ce s-a şi întîmplat, în anul 1457. Drept mulţumire, Ştefan cel Mare a zidit, la puţină vreme, Mînăstirea Putna. Se pare că Ion Neculce ar fi preluat şi pus în circulaţie nişte clişee folclorice, în care, sfătuit de Daniil Sihastrul, domnitorul Ştefan cel Mare ar fi ridicat 47 de mînăstiri şi biserici. Însă Vasile Andru corectează enormitatea, spunînd că în primele 3 decenii de domnie, cînd s-au desfăşurat cele mai înfricoşătoare bătălii ale sale şi au pierit zeci de mii de ostaşi, Ştefan cel Mare n-a construit decît 3 mînăstiri, printre care se află şi cea de la Putna. Spre apusul vieţii, Daniil Sihastrul s-a retras la Mînăstirea Voroneţ, unde şi-a găsit şi sfîrşitul, în anul 1496. Este prăznuit, în calendar, la data de

18 decembrie.

  1. Calinic de la Cernica (1787-1868)

Viaţa de excepţie a Sfîntului Calinic de la Cernica se împarte în 3 etape:

– prima etapă este cea cuprinsă între vîrsta de 20 de ani – cînd intră în Mînăstirea Cernica – şi 30 de ani, o perioadă de profund ascetism, cînd a dovedit că are calităţi vizionare timpurii: vindeca boli, citea gîndurile şi vedea viitorul.

– cea de-a doua etapă este cea cuprinsă între 31 de ani – cînd ajunge stareţ la Cernica – şi 63 de ani. Prin exemplul personal, a ridicat viaţa mînăstirii la un nivel superior. De atunci se formează Curentul cernican, care va aşeza monahismul românesc alături de cel grecesc şi slav. Cu timpul, obştea mînăstirii a crescut la cea de călugări, care se supuneau şi practicau rugăciunea minţii. Calinic de la Cernica a zidit, sau a restaurat mai multe mînăstiri, cum ar fi cele de la Pasărea, Buieşti şi Frăsinei.

– etapa a treia a vieţii monahului este cuprinsă între 63 şi 81 de ani. Prin osîrdia domnitorului Barbu Ştirbei, a ajuns episcop de Rîmnicu Vîlcea. A profeţit perioada cînd domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost detronat, sau cînd România şi-a cîştigat independenţa (1877). Şi-a profeţit chiar şi moartea. A fost canonizat în anul 1955, cînd în fruntea Bisericii Ortodoxe se afla Patriarhul Justinian. Este pomenit în calendarul ortodox la 11 aprilie.

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI