Filme de top cu efecte speciale remarcabile (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Motto: „Efectele speciale dintr-un film costă mult mai puţin decît salariul actorului principal“. (James Cameron)

Primele trucaje în film au fost realizate de Georges Melies. Acest genial operator ştia ce influenţă poate avea filmul asupra spectatorilor. În consecinţă, a turnat scene realizate în studio, dîndu-le drept imagini-document şi a evidenţiat intenţionat episoadele care ştia că puteau schimba opinia spectatorilor. Deşi astfel i-a privat pe aceştia de o abordare obiectivă, a iniţiat, fără să ştie, regia de film. Îl putem numi trişor sau pur şi simplu iluzionist (ocupaţia lui iniţială a fost scamatoria), dar el rămîne primul regizor din istoria filmului care a fondat, printre altele, şi genul SF.

În 1902 a realizat filmul cu cel mai mare succes din cariera lui, „Călătorie pe Lună“. A fost un fel de „Războiul stelelor“ al acelor ani, avînd un succes mondial. Trucajele erau senzaţionale, iar umorul irezistibil, chiar dacă ambele pot părea azi puţin naive. Oamenii erau entuziasmaţi de loviturile de tun trimise în ochiul drept al Lunii, iar femeile care întruchipau stelele erau destul de atrăgătoare ca să provoace scandaluri în familie.

În 1994, cînd şi-a prezentat noul S.F., „Stargate“, Roland Emmerich a fost întrebat de un reporter: „Credeţi în existenţa fiinţelor extraterestre?“ „Nu“, a venit răspunsul laconic. Ziaristul, surprins şi dezamăgit, nu a fost mulţumit. „Cum poate cineva să facă un film despre inteligenţa extraterestră dacă nu este convins de existenţa ei?“ Pentru a lămuri această aparentă contradicţie, Emmerich a fost nevoit să răspundă mai detaliat.

„Eu cred în fantezia mea. Toate filmele mele pun întrebarea: ce-ar fi dacă…? Ce s-ar întîmpla, spre exemplu, dacă mîine dimineaţă, deasupra marilor oraşe ale lumii ar apărea nave spaţiale imense? N-ar fi asta cea mai mare aventură imaginabilă în lumea noastră modernă?“

Imediat după acest interviu, Emmerich şi-a vizitat un vechi prieten, Dean Devlin, împărtăşindu-i cu frenezie noua lui idee: „În mintea mea începe să se contureze un film minunat“. După un an, Emmerich a turnat un nou film: „Ziua Independenţei“. „Aici totul miroase a Nixon. Nu există nimic mai bun decît mirosul lui Nixon dis-de-dimineaţă“, glumeau oamenii din cinematografie. Cu cîteva luni înainte, Anthony Hopkins apăruse în „Casa Albă“, în rolul lui Tricky Dick, întruchipîndu-l pe preşedintele Nixon în filmul care se doreşte o transpunere exactă a scandalului Watergate.

Michael Douglas este un alt actor care a interpretat rolul unui preşedinte american în comedia politică „Dragoste la Casa Albă“, de Rob Reiner, filmat într-un decor foarte apropiat de realitate. Dintre toţi regizorii, doar lui Emmerich i-a fost destinată onoarea de a arunca în aer respectabila clădire…

Pe lîngă pompoasa construcţie din Washington, utopica orgie a distrugerii a nimicit şi alte simboluri ale civilizaţiei occidentale. Din punctul de vedere al intrigii, putem constata că scenariul se inspiră din filmele anilor ‘50, redate cu tehnica anilor ‘70. Filmul „Ziua Independenţei“ descrie o vizită a extratereştrilor pe Pămînt. Totul porneşte de la presupunerea că guvernul SUA ascunde o navă extraterestră într-o bază subterană ultrasecretă. Conform părerii cercetătorilor fenomenului OZN, acest mijloc de transport s-a prăbuşit în 1947, în apropierea orăşelului Roswell.

Lovitura sorţii s-a abătut asupra omenirii la 2 iulie. În această zi, deasupra marilor oraşe ale lumii au apărut farfurii zburătoare uriaşe. Străinii, superiori tehnic, nu lasă nici o îndoială privind natura intenţiilor lor; deschid focul fără avertisment.

„Filmul meu începe acolo unde ale celorlalţi se termină, susţine Emmerich, povestind cu însufleţire despre demolarea New York-ului într-una din primele secvenţe ale filmului. Rezistenţa pare inutilă, atacurile continuă în toate colţurile lumii. Preşedintele SUA, convins treptat să capituleze necondiţionat, ordonează evacuarea oraşelor; în acest moment se constituie în mod spontan rezistenţa. O echipă condusă de specialistul în computere David Martin (interpretat de Jeff Goldblum) descoperă punctul slab al sistemului de comunicaţii al extratereştrilor. Lupta pentru Pămînt ajunge în faza decisivă chiar pe 4 iulie, Ziua Independenţei în SUA. Printr-o strategie inteligentă de marketing, „Ziua Independenţei“ a avut premiera în cinematografele americane chiar la 4 iulie. Bineînţeles că aceasta a oferit mai multă emoţie scenelor apocaliptice.

Dar să ne întoarcem la realizarea filmului. Într-o secvenţă, preşedintele american urmăreşte, în compania consilierilor săi, imagini din Rusia furnizate de un satelit. Pe uriaşul ecran din cabinetul preşedintelui se distinge clar un incendiu gigantic, care distruge totul pe o rază de cîteva sute de kilometri. Norii de gaz şi peisajele originale au fost combinate digital, pentru a obţine rezultate cît mai credibile.

În acest film, spectatorii pot vedea cele mai mari trucaje din toate timpurile. „Vreau ca oamenii să fie uimiţi. Nu-mi place cînd presa dezvăluie totul cu anticipaţie“ – afirmă regizorul.

Roland Emmerich cunoaşte şi trucurile comerciale: nimeni nu se pricepe mai bine decît el să obţină, prin utilizarea la maximum a unor mijloace materiale limitate, o cantitate maximă de trucaje. Chiar şi primul său film, „Dos Arche Noah Prinzip“, prezentat la Festivalul filmului de la Berlin, în 1983, este plin de trucaje tehnice neobişnuite, deşi sponsorii filmului au fost foarte zgîrciţi. Studioul din Sindelfinger a fost o şcoală bună pentru tînărul regizor. Aici a realizat Joey şi „Moon 44 – Călătorii stelare“. La începutul anilor ‘90 n-a rezistat tentaţiei Hollywoodului, unde a făcut, pentru cîteva milioane de dolari, filme de mare succes ca „Soldatul universal“ şi „Stargate“. Văzînd acest ultim film, cu piramidele sale zburătoare, zeii extratereştrii şi pitorescul cosmic, mai-marii filmului american s-au întrebat: cum naiba reuşeşte europeanul acesta să facă filme ce par de o sută de milioane de dolari, deşi n-au costat nici jumătate din această sumă?

Explicaţia este banal de simplă: în aceste filme, trucajele sînt cea mai scumpă componentă, iar ele sînt realizate chiar de Emmerich Roland.

Cu cîţiva ani în urmă, a înfiinţat, în asociere cu Dean Devlin, o firmă în care îşi produce propriile trucaje, prin valorificarea procedeelor tehnice tradiţionale şi a celor noi. Efectele speciale din „Ziua Independenţei“ au la bază cele mai mari structuri ale trucajului cinematografic. Aceste trucaje au fost aduse la nivelul anilor ‘90 prin tehnica digitală de vîrf.

Mike Joyce, constructorul de modele pentru „Batman Forever“ a realizat pentru filmul lui Emmerich „Statuia Libertăţii“ (The Empire State Building), flota aeriană a preşedintelui american precum şi numeroase machete ale unor nave spaţiale şi bombardiere. Miniaturile, filmate, au fost apoi combinate cu elemente de animaţie sau chiar imagini filmate separat, cu ajutorul computerului.

„Cînd am filmat în studio, am folosit modele simple, tradiţionale, care uneori nu făceau altceva decît să atîrne de o sîrmă legată de plafon, povesteşte Devlin. Dar pot să vă jur că la vizionare veţi fi convinşi de autenticitatea 100% a acestor imagini“.

În sfîrşit, s-a reuşit realizarea scenei cu criza de la Casa Albă. După numeroasele filmări, Emmerich are în sfîrşit timp de o ţigară. Nu vrea să recunoască, dar realizarea acestui film l-a obosit considerabil. Nici un alt regizor genial, ca el, nu era pregătit să lucreze simultan cu patru echipe de filmare, care uneori erau împrăştiate în cele patru colţuri ale Americii. În ciuda acestor dificultăţi (aproape) totul a ieşit conform planurilor: „Turnarea a necesitat în total 72 de zile, adică am avut nevoie de un timp cu 2 săptămîni mai scurt decît pentru «Stargate». Desigur, noul film costă puţin mai mult de 47 milioane dolari, suma cu care mi-am finanţat filmul precedent“.

Regizorul reacţionează puţin nervos la întrebarea: în ce măsură au influenţat filmele cu invazii extraterestre din anii ‘50 „Ziua Independenţei“, cînd, în fond, marţienii înspăimîntători din anii ‘50 puteau fi cu uşurinţă asimilaţi cu ameninţarea sovietică?

„În filmul meu nu e nici vorbă de aşa ceva“, declară el. În industria de divertisment, lucrurile se repetă mereu. Este inutil să căutaţi vreo tendinţă propagandistă în filmul lui Emmerich. „Ziua Independenţei“ nu este un SF în cel mai pur sens, urmînd mai degrabă tradiţia unor filme ca „Turnul Iadului“ şi „Catastrofa lui Poseidon“. Regizorul vizionează şi azi cu plăcere asemenea filme. Ar fi ecranizat şi el astfel de întîmplări, dar marile catastrofe, precum cutremurele, inundaţiile, accidentele aviatice şi tornadele au ajuns de mult timp pe ecranele cinematografelor.

„Extratereştrii au picat la ţanc. Nu este vorba doar de faptul că ei sînt băieţi răi! Simpla lor apariţie este deja o catastrofă“. Aşadar, Emmerich se delimitează de anumite lucruri, dar nu poate evita ca filmul lui să fie comparat, de pildă, cu „Războiul lumilor“ (1953), regizat de Bryon Haskin, cea mai spectaculoasă ecranizare a operei lui H.G. Wells, în care omenirea scapă de la pierire doar printr-o întîmplare norocoasă: bacteriile pămînteşti îi termină pe marţieni. Această soluţie nu este pe placul lui Emmerich. De altfel, toată lumea ştie că îi plac la nebunie marile lupte aeriene.

Filmul SF al lui Roland Emmerich, realizat în Europa, a stabilit un record în SUA. Cu cîteva luni înainte de premiera americană a filmului, s-a început o uriaşă campanie publicitară, în urma căreia febra OZN a atins cote incredibile. Cînd răii au apărut în cinematografe, acestea s-au confruntat cu o nemaivăzută invazie de spectatori. Cozile de la casele de bilete se întindeau pe distanţe de cîţiva kilometri, în unele cinematografe filmul rulînd neîntrerupt, 24 de ore din 24. La numai 7 zile de la premieră, era clar că „Ziua Independenţei“ a obţinut titlul „Filmul cu cel mai mare succes din lume“.

Chiar şi legendarul „Jurassic Park“ a avut nevoie de o perioadă mai lungă cu două zile pentru a atinge bariera magică a încasărilor de 100 milioane de dolari. Cum se poate explica acest succes incredibil? Contemporanii noştri mai sceptici s-au speriat că ne întoarcem în epoca iraţionalismului colectiv, în care veneraţia unei invazii extraterestre satisface o nevoie colectivă de cu totul altă natură. Într-o lume în care atentatele cu bombe şi greutăţile economice au devenit o realitate zilnică, Emmerich a reînviat un principiu uman fundamental: în faţa greutăţilor, prietenii pot rezista doar dacă sînt uniţi. Nu este deloc întîmplător că luptătorii pămînteni care se confruntă cu superioritatea extraterestră sînt vulnerabili ca indivizi, dar împreună sînt capabili de minuni. Grupul de rezistenţă este format din reprezentanţi ai diferitelor etnii: un evreu specialist în computere (Jeff Goldblum), un negru, pilot de vînătoare (Will Smith), şi un alb, dotat cu o capacitate infimă de lider, în calitate de preşedinte SUA (Bill Pullman). Ei sînt ajutaţi de cîţiva prieteni din toate colţurile pămîntului (printre care şi alcoolicul Randy Quaid).

Într-un colţ al ringului se află Pămîntul, în celălalt colţ, străinii! Din 1938, de cînd Orson Welles a provocat o panică naţională în rîndul ascultătorilor cu piesa lui radiofonică despre o presupusă invazie a marţienilor, ecranele cinematografelor sînt mereu asediate de luptele pentru cucerirea planetei albastre. Modelul clasic al filmelor cu invazii ale extratereştrilor este „Războiul lumilor“ (1953), realizat după romanul clasic al lui H.G. Wells, asupra căruia, la fel ca asupra altor filme SF ale anilor ‘50, şi-a pus amprenta spiritul Războiului rece. În timp ce străinii răi, cu aspect grotesc, au apărut pe scenă în „rolul“ ruşilor („Invasion of the Body Snatchers“), nişte colegi de-ai lor cu intenţii mai paşnice au venit pe Pămînt cu mesaje diverse, atrăgînd atenţia omenirii asupra pericolelor unui război atomic („The Day the Earth Stood Still“). În deceniul următor, OZN-urile au luat o pauză. Cinematograful s-a preocupat în primul rînd de pericolele reale, abia în anii ‘70 reuşind George Lucas şi Steven Spielberg să insufle o nouă viaţă filmelor SF. Filmele epocii nu au promovat imaginea unor extratereştri ostili omenirii, deoarece erau concepute în spiritul utopic al lui E.T. Iar acum, străinii atacau din nou sălile cinematografelor! Erau mai terifianţi ca niciodată şi invincibilitatea le era mai presus de orice îndoială. „Ziua Independenţei“ este doar primul element al unui nou val SF, care pune spectatorul faţă în faţă cu nişte extratereştri din ce în ce mai îngrozitori. Poate că trăsătura cea mai surprinzătoare a filmului lui Emmerich este păstrarea unei atmosfere senine, în ciuda scenelor de distrugere.

Cu o dulce naivitate şi mult patriotism, America salvează din nou lumea, folosind, bineînţeles, replicile încîntătoare împrumutate din scenariile celor mai mediocre filme de război (de tipul: „Tatăl tău e mort, dar tu poţi fi mîndru de el!“). Regizorul Emmerich, însă, reiterează multe elemente din „Războiul lumilor“, fără să-i pese că le-a aşezat într-un context cu totul diferit. Filmul este un amalgam de idei din „Top Gun“, „Dosarele X“, „Al optulea pasager“, „Adevărul“ şi „Războiul stelelor“. Acţiunea nu lîncezeşte, dialogurile mai lungi fiind urmate de punctul culminant al acţiunii şi de atracţiile vizuale ale realităţii virtuale. Văzînd impecabilele trucaje, pare incredibil că „Ziua Independenţei“ a fost produs cu numai 70 de milioane de dolari.

Efectele speciale, realizate în mare parte pe computer, îl captivează pe privitor timp de peste 50 de minute. Pentru comparaţie, merită notat că în „Jurassic Park“ am putut admira relicvele lumii dinozaurilor înviate digital, doar timp de 7 minute.

Fanii OZN din America nu au fost entuziasmaţi doar de spectacolul fantastic din film, ci şi de povestea modernă care se bazează pe cel mai important reper al literaturii S.F. americane: celebrul caz Roswell. Se presupune că lîngă localitatea Roswell s-a prăbuşit un OZN, în 1947, şi că acesta a fost păzit de armată la baza supersecretă cunoscută sub numele de cod „Sectorul 51“. Multe scene ale filmului se petrec tocmai în buncărele acestei baze secrete, în care fanii OZN organizaţi în diferite facţiuni şi societăţi visează de mult timp să intre; în sfîrşit, acum au văzut obiectul curiozităţii lor.

Conform unui sondaj de opinie realizat recent, 48% dintre americani cred în existenţa OZN-urilor, iar fostul preşedinte Jimmy Carter susţine că a şi văzut unul. Colegul lui de la Casa Albă, Ronald Reagan, şi-a exprimat public bucuria de care ar avea parte dacă extratereştrii ar apărea în realitate.

„Oamenii ar pune imediat capăt războaielor dintre ei, dacă ar fi ameninţaţi de o invazie extraterestră“. Aceasta este şi părerea realizatorilor filmului. De spaima farfuriilor zburătoare, toţi oamenii fraternizează; izraeliţii, arabii, irakienii şi americanii luptă umăr lîngă umăr cu duşmanul comun. Este o bucurie să vezi aşa ceva. Regizorul are motive să fie mulţumit. „După părerea mea, filmele de vară consumate cu mult popcorn sînt mult mai importante decît producţiile de iarnă, candidate la Oscar“, recunoaşte el sincer şi cu o oarecare mîndrie.

„Ziua Independenţei“ a încasat numai pe piaţa americană 200 milioane de dolari în 21 de zile, depăşind încasările oricărui film de origine europeană, ba chiar şi pe ale filmului lui Steven Spielberg de o importanţă istorică, „Jurassic Park“.

„Nu mă atrage risipa de bani, răspunde Emmerich celor care-l acuză de megalomanie. Eu vreau să fac filme complexe, care nu se pot realiza cu cîţiva cenţi. Dacă în Germania aş fi avut posibilitatea de a realiza filme de asemenea anvergură, aş fi rămas cu siguranţă acasă. În America, numărul spectatorilor este mult mai mare şi pot folosi bugete pe măsură. Se spune că sînt regizorul cel mai lipsit de scrupule în utilizarea clişeelor, dar adevărul este că simt ce îi place publicului. Nu vreau să fac filme la care oamenii să meargă doar miercurea, din întîmplare, nu mă interesează nici producţiile pe care le pot împrumuta din videoteci. Pentru mine sînt importante acele filme la care sîmbătă seara se face o coadă de zece kilometri în faţa caselor cinematografelor“.

Peste un an vom face cunoştinţă nu numai cu extratereştrii, ci şi cu cei care îi supraveghează, aşa-numiţii oameni în negru.

„Prietenii mei sînt exasperaţi că salvez din nou Pămîntul!“, mărturisea Will Smith, care, după „Ziua Independenţei“, a primit rolul principal şi în „Man in Black“. „Dar eu nu-mi fac griji! Nu mă tem de extratereştri. Dacă ne vom întîlni vreodată, le voi trage un picior zdravăn în fund acestor idioţi şi îi voi trimite cu viteza luminii acolo de unde au venit!“.

(va urma)

(Text preluat din volumul „Misterele lumii. Filme celebre“)

COMENTARII DE LA CITITORI