Filosofia Naţionalismului

in Polemici, controverse

Sînt popoare întregi care trăiesc azi sub semnul naţionalismului. Există alte popoare în Europa care se definesc tocmai prin aceea că nu sînt naţionaliste. Şi unele, şi altele, prin urmare, au luat atitudine: pentru sau împotriva lui. Mai e ceasul să te întrebi ,,ce temeiuri are naţionalismul”? Da, mai este ceasul. Nu pentru a aproba sau revizui ceva. E prost filosof cel care ţine morţiş să dea sfaturi. Ci numai pentru a înţelege. E o demnitate specială, aceasta a înţelegerii unui lucru. Şi oricît de tîrziu ai înţelege, oricît de zadarnic ar fi actul tău de înţelegere, el singur dă nobleţe faptei. Ne trăim viaţa cum putem, după împrejurări, după ursită…; şi abia la urmă, cînd nu mai poţi schimba nimic, abia atunci pricepi că lucrurile au avut şi ele un rost, că viaţa ta a fost şi ea cu niţel tîlc. Şi acum să ne întrebăm: ce tîlc să aibă naţionalismul acesta din zielele noastre? Cum au făcut popoarele să-şi adîncească din nou graniţele, în loc să le desfiinţeze pur şi simplu? Ar fi fost atît de firesc ca omenirea să asculte îndemnul veacului trecut, îndemn de a organiza lumea pe baze cît mai raţionale. Şi de ce chiar acum, după război, lumea, obosită de atîta adversitate, nu s-a înfrăţit în cuprinsul unor State Unite ale Europei, pe deasupra oricăror interese particulare? Ar fi fost atît de frumos… Ar fi fost frumos, şi ar fi fost niţel prea simplu! Timpul nostru este mai tulburat, timpul nostru e mai adînc decît o dovedesc asemenea soluţii. Şi renaşterea naţionalismului, atunci cînd toate aparenţele impuneau o soluţie potrivnică, e tocmai mărturia faptului că lumea de azi vrea să trăiască, niţel, în adîncime. Dacă ni s-ar cere să-l definim în puţine cuvinte, am spune că naţionalismul reprezintă, în zilele noastre, o întoarcere la mister; o recunoaştere şi acceptare a misterului. Vedeţi, veacul al XIX-lea şi-a făcut un punct de onoare din a combate misterul pe toate tărîmurile; iar cînd nu-l mai putea combate, din a-l nesocoti. Ce-i asta mister?, păreau a zice înaintaşii noştri. Omul e destul de deştept ca să nu-şi mai chinuiască degeaba mintea cu asemenea chestiuni. Şi atunci, după cum ştiţi, s-au pornit să ridice în slăvi ştiinţa, adică puterea de cunoaştere a minţii omeneşti, şi tehnica, adică puterea ei de stăpînire a lumii. De aceea, independent de meritele lui, veacul al XIX-lea a fost unul din veacurile cele mai îngîmfate, cele mai pline de ele. Un veac care-şi închipuia că e culme a omenirii! Singurul veac care şi-a scris istoria: poate cunoaşteţi cartea, altădată renumită, a lui Houston-Steward Chamberlain, ,,Obîrşia veacului al XIX-lea”. Auziţi, un veac care-şi caută obîrşia. Şi încă unde? Pe la greci, pe la romani, prin Evul Mediu – cam prin toată istoria, într-un cuvînt. Toată istoria ,,culmina” în veacul al XIX-lea. E lesne de închipuit ce credea un asemenea veac despre mister. Misterul? Dacă mai există aşa ceva, e departe, e dincolo de lumea cunoscutului. Şi totuşi nu e dincolo, e dincoace, simte omul de azi. Iar cu aceasta, toate lucrurile se răstoarnă. Misterul nu este; misterul eşti. O simplă schimbare, de la persoana a treia la a doua. Dar cîte n-aduce în urma ei, chiar, sau mai ales, în ce priveşte chestiunea naţionalismului? Misterul nu e undeva, dincolo de sfera cunoscutului, ci e aici, printre noi, odată cu noi, în noi. (…)

E o taină mare, sufletul românesc, pe care numai cel ce ştie să întrebe, numai cel ce ştie să asculte, îl aude destănuindu-se. Şi este o cinste pentru cărturarii aceia – şi bătrîni şi tineri – care se duc la sat, recunoscînd făţiş că misterul e materia cercetării lor, iar mărturisirea e metoda. Dar tot ca mărturisire de taină proprie, de fire proprie, înţeleg naţionalismul şi doctrinarii români. A apărut acum vreo 2 ani o carte, care n-a fost încă preţuită cum trebuie: ,,Românismul”, de profesorul Rădulescu-Motru. Gînditorul acesta este unul dintre cei care au luptat întotdeauna cu hotărîre împotriva imitaţiei. Să nu ne luăm după alţii, îndemna dînsul acum vreo 30 de ani lumea politică românească; aşa o îndeamnă şi azi. Fiecare neam trebuie să-şi dea constituţia lui, să se cîrmuiască după firea lui, cu mijloacele lui. Românism nu înseamnă catalogul însuşirilor româneşti. Înseamnă însă recunoaşterea şi punerea la lucru a acestora. (…)

Amintiţi-vă de un alt gînditor al nostru, de dl. Lucian Blaga şi de încercarea sa de a capta fenomenul românesc. Una din trăsăturile sufletului românesc e, după domnul Blaga, de a purta cu sine Spaţiul Mioriţei, legănarea aceea între deal şi vale, de la plai la plai, care îl face pe român să cînte doina într-un fel al său, să-şi înalţe casa într-un fel al său, să trăiască viaţa într-un fel al său. Cînd mărturiseşte, sufletul românesc se roteşte după modelul spaţiului mioritic – iată ce vrea să spună domnul Blaga. Misterul românesc pecetea asta o pune pe lucruri. Atunci, sîntem în drept să spunem că ştim ce este naţionalismul. Putem şi statornici care sînt cele două condiţii de principiu ale lui: 1) Să recunoşti deschis că misterul e aici, în mijlocul lumii, în inima lucrurilor. 2) Să-ţi dai seama că nu-l luminezi cu mintea singură, ci că se luminează el, cu fapta. Dar nu toată lumea vrea să înţeleagă aşa ceva. (…) Ştiţi povestea cu americanul acela care s-a sinucis? S-a sinucis fiindcă se plictisise să facă zilnic aceleaşi lucruri: să pună şi să scoată ghetele, să facă şi să desfacă cravata, să plece şi să se întoarcă de la plimbare. Şi el era luminat; era prea luminat ca să creadă că dincolo de pusul şi de scosul ghetelor viaţa este încă ceva. Noi, să fim mai puţin ,,luminaţi”, şi s-o credem: viaţa este încă ceva.

CONSTANTIN NOICA

(Fragment din Conferinţa prezentată la Radio, 5 februarie 1938)

COMENTARII DE LA CITITORI