Fiţe de şmecheri (31)

in Război corupției

NIKITA DIN DRUMUL TABEREI, SPAIMA FEMEILOR PROASTE (1)
Mihaelei Ispas toţi prietenii îi spun Nikita. Şi are o droaie de prieteni. Timpurile cînd singurii ei amici erau cîinii Urs şi Ben, cu care dormea iarna în coteţul lor, au trecut de mult. Acum se descurcă singură în viaţă, are bani, un motor Honda, o gaşcă proprie – „Cai putere, bere şi femei” – şi pînă şi şmecherii de oraş importanţi de pe malurile Dîmboviţei o respectă, fiind recunoscută drept una dintre bătăuşele de temut ale Bucureştilor. Amintirile unei copilării nenorocite, o viaţă de sclavă într-o familie de ţigani recidivişti, bătăi cu lanţurile şi crestături cu cuţitul, şase încercări de sinucidere, fuga din ţigănie, experienţa dură a străzilor din mahalalele bucureştene, toate acestea nu aveau cum să nu lase urme. După toate prin cîte a trecut, după doi ani de practicare a unor sporturi dure, full-contact şi culturism, Nikita pare un om puternic, un adevărat şmecher de oraş, căruia nu-i pasă de nimeni şi de nimic. „Cînd văd vreo gîsculiţă d’asta proastă de oraş, mi se pune pata şi-mi vine să o iau la cafteală. Şi, de cele mai multe ori, nu mă pot abţine”.
Dar, la urma urmei, dacă reuşeşti să surprinzi unul dintre rarele ei zîmbete, îţi dai seama că Nikita nu este decît o femeie singură, într-o lume tot mai înrăită. O dură care-şi poartă crucea destinului cu pumnii încleştaţi în permanenţă. O cruce deloc uşoară, un destin care a făcut ca, la vîrsta de trei ani, micuţa Mihaela să-şi piardă ambii părinţi în timpul cutremurului din ‘77. Şi, de parcă nu era de ajuns, a nimerit, nu se ştie cum, în coteţul unei familii de ţigani din Bucureştii Noi. S-a născut la 28 septembrie 1974, într-o familie obişnuită, de muncitori bucureşteni. Primele amintiri ale fiecăruia dintre noi sînt, de obicei, o minge, o jucărie, chipul mamei sau o năzbîtie. Şi, atunci cînd aceste frînturi de amintiri ies pentru puţin din ascunzătorile memoriei noastre, zîmbim. Nikita nu are, însă, cum să zîmbească. De-abia îşi poate stăpîni lacrimile: „Primul lucru pe care mi-l amintesc este un furtun de pompă şi bătaia soră cu moartea pe care am luat-o atunci de la cel care spunea că este tatăl meu. Cred că aveam vreo şase ani, dar eram deja obişnuită cu chelfăneala. M-au bătut cu pumnii, cu picioarele, cu funia, cu făcăleţul, cu furtunul, rupeau cozile măturilor pe mine, m-au băgat în comă cu lanţurile. Cînd venea iarna, mă rădeau în cap şi îmi spuneau că mă trimit în tabără. Şi aşa ajungeam în coteţul cîinilor. Ursu şi Ben, ei mă încălzeau, cu ei am împărţit cîte o bucată de pîine mucegăită, cu ei am dormit ani de zile. Munceam toată ziua, făceam toate treburile, eu i-am crescut pe cei 6 copii ai ţiganilor, şi-n schimb ei m-au nenorocit. Eram un copil singur, blestemat să crească într-o familie de oameni fără inimă. În toată copilăria, singurii mei prieteni au fost porcii, cîinii şi Dumnezeu. Atît, doar cu ei m-am înţeles”.
La zece ani, află de la o vecină de stradă din Străuleşti, doamna Sanda, că părinţii ei au murit la cutremur şi pe urmă, nu se mai ştie cum, a adus-o Rangă, un recidivist înrăit, acasă la el. Pe măsură ce anii treceau, Miki începea să fie tot mai simpatizată în cartier. Toţi băieţii o admirau şi o respectau pentru felul ei de-a fi: „Jucam fotbal cot la cot cu ei, mergeam cu ei la furat de fructe, îi ajutam cînd aveau de făcut cîte o treabă mai grea. Cînd unul dintre ei era băgat în vreun scandal, eu eram prima care sărea la bătaie, indiferent de numărul şi puterea celorlalţi. Oricîţi pumni aş fi luat, oricum era o joacă faţă de ce primeam acasă”.
Şmecherii de cartier au început s-o protejeze şi s-o mai ajute c-un ban, cu cîte ceva de mîncare. „De cîteva ori, băieţii au îndrăznit chiar să sară pentru mine şi să mă scoată din pumnii lu’ Rangă. Aproape toţi ţiganii din cartier s-au purtat frumos cu mine, puteam să trăiesc fericită şi în ţigănie, dacă nu nimeream în familia aia de nenorociţi”.

(va urma)
Tache
(Text preluat din volumul „Fiţe de şmecheri“)

COMENTARII DE LA CITITORI