Flacăra speranţei

in Polemici, controverse

România a împlinit 100 de ani, în această formulă, puţin ciuntită, dar măcar încă întreagă. Sîntem încă o naţiune, cel puţin la nivel declarativ. Sîntem un stat naţional, după Constituţie, dar în plină încadrare la statut de Colonie, dacă privim umilinţa politicienilor cînd este vorba de politica externă, dar şi realitatea economică, aşa cum este ea la acest moment. A fi sinceri cu noi înşine este extrem de greu, ne minţim în fiecare zi că va fi mai bine, dar, în fapt, stăm din ce în ce mai prost.

Istoria românilor, aşa cum a decurs ea în ultimii 100 de ani, a fost destul de dură, am cunoscut vremuri grele, unii dintre noi, chiar le-au trăit. Am trecut printr-o monarhie, printr-o regenţă, printr-o dictatură regală, printr-un război, printr-o rupere a ţării, prin lupte politice şi execuţii, prin lumea lui Zelea Codreanu, prin mintea lui Iorga, prin forţa lui Titulescu, prin curajul lui Antonescu, prin laşitatea lui Carol al II-lea, prin demenţa kominternului, prin lupta cu comunismul şi apoi cu asimilarea lui. Am cunoscut cel mai dur sistem comunist, care a fost urmat de cel mai idiot sistem capitalist. Naţiunea română, la 100 de ani, este mai disipată ca niciodată, iar cei mai mari duşmani ai românilor se pare că nu sînt nici olandezii şi nici măcar nemţii sau ruşii, ci înşişi românii.

Unde am fost acum 100 de ani, poate nu o să aflăm niciodată. Am convingerea că acolo, în tribunele din care politicienii asistau la marşul triumfal la armatei române învingătoare, existau, ca şi acum, politicieni corupţi, poate şi trădători de neam, dar în mod absolut, acolo, în lumea aceea a politicienilor existau şi oameni de stat, curajoşi şi iubitori de neam, care au reuşit ceea ce Mihai Viteazul, cu sute de ani în urmă, încercase şi, pentru un an, aproape că şi reuşise.

Unde sîntem acum? Într-o mizerie morală de nedescris, într-o stare beligerantă la nivel social, într-o dispoziţie umilă la nivel de politică externă şi total depăşiţi în ceea ce priveşte starea armatei române, artizană în fapt a Marii Uniri de la 1918. Nu sîntem deloc mai bine, noi, ca naţiune. Sîntem slabi şi slăbiciunile naţiunii de acum se văd în înseşi reacţiile pe care politicienii le au faţă de provocările pe care alte state, mai mult sau mai puţin prietene, le fac la adresa României. Nu sîntem în măsură să mai acţionăm „vertical”, politica noastră fiind văzută doar ca un factor de profit, fie că cei care sînt conectaţi la economia ţării sînt români sau străini. Politica fără bani, dar în interesul ţării, nu mai este de actualitate, fiind un concept total depăşit în anul de graţie 2018.

Am împlinit 100 de ani. Sîmbăta ce a trecut. Sînt curios cum are să fie în 2118, cînd teoretic se vor sărbători două veacuri de existenţă a ţării. Vor fi poate şi atunci politicieni prin tribune. Vor asista şi ei la defilarea armatei, sau ce are să fie atunci, şi vor depune coroane de flori pe la diverse monumente. Vor merge şi la Alba Iulia şi vor da mîna şi acolo ei cu ei, şi apoi cu mulţimea. Şi, poate atunci, un jurnalist, sau cineva de bine, are să scrie că în urmă cu 100 de ani, în 2018, politicienii au fost buni, deştepţi şi iubitori de ţară. Şi lumea va aplauda. Poate că urmaşii lui Dragnea, Blaga, Băsescu şi ai lui Tăriceanu, dar nimeni din partea lui Iohannis, vor lua cuvîntul de la tribună şi vor debita o grămadă de minciuni despre străbunii lor, cum că au fost patrioţi, că au iubit ţara, că s-au sacrificat pentru ea etc. Iar urmaşii noştri vor aplauda frenetic şi îşi vor spune că ce oameni de bine au fost cei din 2018, cînd în fapt au fost doar nişte bandiţi.

Vă întrebaţi probabil de ce am ales ca titlu „Flacăra speranţei”. Ei bine, am spus doar aşa, ca să mă aflu în treabă. În realitate, speranţa nu există. Poate se va reaprinde cîndva în pieptul unui iubitor de neam, care va fi sprijinit chiar de români, nu de alţii. Dar pînă atunci, nu avem la ce să sperăm. Mergem aşa, din inerţie, şi ne rugăm să nu ne rupem prea tare atunci cînd istoria are să ne ofere şansa să fim cu adevărat uniţi.

Tano

COMENTARII DE LA CITITORI