Flămînzi prin deşertul bunăstării

in Polemici, controverse

Motto: „Dacă atunci cînd chemi, nimic nu răspunde, nu înseamnă că lumea e goală“. Eugen Simion – „Timpul trăirii. Timpul mărturisirii”.

Majoritatea vocilor publice susţin, de formă, în general, ideea măririi veniturilor populaţiei. Lăsînd la o parte ipocrizia şi lipsa de conţinut realizabil, această idee vehiculată de entităţile politice sau sindicale nu poate avea efectul scontat în contextul actual, al dominaţiei consumismului [Consumism – preocuparea excesivă pentru achiziţionarea de bunuri (din italiană – consumismo)].
Sistemul (sofismul) consumist se poate descrie simplu – oricîţi bani ar cîştiga individul, îi va cheltui fără discernămînt – fără o planificare şi fără a exista o logică a necesităţii, a stării de bine – efectul fiind o periodică (sau chiar permanentă) lipsă a banilor. Într-un interval sesizabil de timp, societatea consumistă acceptă şi alege produse din ce în ce mai inutile, devenind tot mai puţin interesată de fiabilitate sau de calitatea în utilizare – iar necesitatea achiziţionării produsului nu mai depinde de un proces raţional de gîndire (alegere), ci este rezultatul strict al manipulării şi al spiritului gregar ce domină sistemul consumist. Acest sistem exclude principiul „stare de bine“, înlocuindu-l cu „bunăstarea“. Diferenţa este fundamentală, „starea de bine“ fiind rezultatul unui proces de cunoaştere şi autocunoaştere, de conştientizare a unui scop de esenţă intelectuală şi civică, pe cînd „bunăstarea“ are o conotaţie comparativă, referinţele fiind tot felul de modele impuse de sistem – sînt fericit că am maşină ca a lui „X“, dar mîine va fi „Y“ la modă, care are alt tip de maşină, alt nivel, iar eu îmi redefinesc bunăstarea – şi tot aşa, viaţa şi „modele“ de referinţă schimbîndu-se într-un ritm extrem de alert, specific consumismului.

De fapt, într-un asemenea sistem, indivizii sînt mereu nemulţumiţi – iar propria nemulţumire le este „vîndută“ tot lor, printr-o extrapolare generalizată. Votul este un produs psiho-politic în care societatea îşi cheltuie (investeşte) capitalul electoral în momentele deciziilor politice; Prin extrapolarea nemulţumirii (de nişă a) individului se poate explica preponderenţa votului negativ şi inexistenţa opţiunilor bazate pe soluţii şi proiecte – o analiză atentă relevînd acest sofism, anume că în politica sistemului consumist, individul votează majoritar propria nemulţumire.
În aceeaşi paradigmă se încadrează şi preferinţa evidentă, uneori parcă masochistă, pentru personaje nemulţumitoare – de la aşa-zişii „şmecheri“ din lumea interlopă sau varii personaje promiscue care ating cotele maxime ale atenţiei publicului – rating-ul TV – la figuri politice lipsite de cunoştinţe elementare, vădit ipocrite, care, surprinzător, sînt preferate pentru demnităţi şi funcţii publice.
Ca metodă de lucru, consumismul îi induce omului convingerea că opţiunea nu trebuie să fie rezultatul unei activităţi cognitive şi raţionale, ci al unei aşa-zise „simţiri“ personale – în realitate, o manipulare totală. Ca un efect secundar apare dezorientarea şi acceptarea ofertelor facile, „miraculoase“, ale pseudo-ştiinţei, a „alternativelor“ exotice sau „tradiţionale“, însoţite de poveşti spiritualiste, „iniţiatice“ sau conspiraţioniste – în imensă majoritate, fabulaţii şi şarlatanii.
Această stare de fapt se datorează şi se agravează prin scăderea nivelului cultural-educaţional al populaţiei; reacţia se produce în lanţ, societatea acceptînd scăderea efortului naţional pentru cultură, cercetare şi învăţămînt, precum şi preluarea, în totală lipsă de cunoştinţă, a falselor idei de „eficienţă“ şi de „integrare“ în economia reală. De fapt, inversarea circuitului economic „Investiţie în creşterea calităţii umane – circuit economic eficient bazat pe cunoaşterea necesităţilor personale şi generale“ – duce la o confuzare a individului, la posibilitatea ca acesta să devină doar un obiect al manipulării; viaţa social-economică construită pe, şi pentru asemenea indivizi, care nu-şi cunosc starea de bine, este haotică, gregară şi autodistructivă – dependentă de o nemulţumire cronicizată. Pe lîngă motivul prezentat anterior, în momentul de faţă există mai multe procese care concură la scăderea nivelului intelectual-educaţional, dar şi la o denaturare a fenomenului spiritual. Pe de-o parte, aveam de-a face cu o diseminare a pseudo-spiritualităţii, atît prin exagerările new-age, cît şi prin intermediul şarlataniilor avînd un scop evident; din păcate, acestea afectează atît persoanele credule cu educaţie modestă, dar şi oameni cu o bază educaţională apreciabilă dar, în general, unilateral dezvoltată – a căror bună credinţă este exploatată. Din păcate, aceste categorii nu sînt doar victime ale înşelăciunii şi falsei informări, dar devin, la rîndul lor, promotori ai acestor anti-valori. Pentru o ţară ca România de azi, scăderea nivelului intelectual-educaţional şi penetrarea dezinformării, inclusiv ca formă de cunoaştere, poate însemna un pericol mai mare decît un grad critic de analfabetism.
Nu în ultimul rînd, pericolul ca România să devină o colonie este cu atît mai mare, cu cît impunerea unei dominaţii străine se bazează pe căderea sub un minim critic al nivelului naţional spiritual, educaţional – şi deci de discernămînt – precum şi pe permanentizarea nemulţumirii şi neîncrederii făţă de orice vine dinspre suprastructura autohtonă.

Se pune întrebarea, de ce forţele politice nu susţin un proiect naţional de ridicare a nivelului general cultural-educaţional – ceea ce duce, aşa cum menţionam mai sus, la creşterea gradului de mulţumire a populaţiei? Ştiu, cititorul va răspunde automat „pentru că sînt nişte corupţi, mafioţi, hoţi care se gîndesc doar la bani“. Ar fi simplu dacă ar fi aşa – am putea spera că alianţa europeană şi nord-atlantică ne vor pune pe calea cea bună, aşa cum, chipurile, fac ei cu justiţia, corupţia, finanţele, diplomaţia, apărarea, agricultura etc. Sanchi, desigur… Problema e că sistemul consumist este adus chiar de ei, fiind chiar fundamentul capitalismului – mai ales al celui de colonie. Comunismul a preluat o Românie semialfabetizată şi, în cîţiva ani, a eradicat neştiinţa de carte; da, dar comunismul a fost singurul sistem care a alocat peste 10% din PIB în învăţămînt (în România lui Ceauşescu, procentul se ridica la 11), pe cînd în „ţările civilizate“, procentul nu trece de 6%, în România acest procent fiind încă un vis. Proporţia se regăseşte, tragic, şi în cultură… Sigur, se poate argumenta că populaţia din „lumea civilizată“ nu trebuie să investească în educaţie şi cultură pentru că beneficiază de o moştenire genetică în această direcţie, în timp ce gena noastră a fost afectată de „dictatură“, de „comunism“ şi de „pericolul rus“. Mă aştept ca vreun personaj să scornească o asemenea teorie! Revenind – forţele politice actuale, angrenate în susţinerea capitalismului colonial şi a dominaţiei nord-atlantice nu pot susţine ieşirea din marasmul consumist, din starea de colonie. România nu mai e o ţară condamnabilă – din acest punct de vedere, pare mai curînd o ţară condamnată.

Dragoş DUMITRIU

COMENTARII DE LA CITITORI