Focul de la 1847 (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

În ziua aceea din anul 1847, după ce sărbătorisem Sfînta Înviere, începu o furtună teribilă în partea dinspre Craiova. Un copil ce şedea în apropierea Bisericii Sfîntul Dumitru, din Str. Carol I, luînd un pistol încărcat al tatălui său, s-a dus în şopronul unde se ţinea trăsura – ca să nu-i vadă nimeni isprava – şi l-a descărcat în tavanul şopronului. Podul fiind plin de paie, grajdul şi şopronul au luat foc îndată. Uraganul ce bătea dinspre apus, fiind foarte puternic, focul s-a întins imediat peste Biserica Sfîntul Dumitru şi peste casa d-lui Niculcea. Astfel, toată partea dreaptă a uliţei Germane, astăzi Strada Smîrdan, a luat foc; de aici, incendiul s-a extins în partea dreaptă a Lipscanilor, pe la Curtea Veche, pe la Bărăţia, unde erau atîtea prăvălii, prin Covaci, care era plin de hanuri, pe la Sf. Gheorghe şi tot centrul, prin Strada Rahtivan, peste Sf. Vineri, peste tot cuprinsul Lucacilor, şi peste toate străzile din spatele Lucacilor, pînă a ieşit pe Bariera Vergului şi a Iancului şi a distrus şi cîteva crame de prin viile de afară. Alt curent al pîrjolului, care a luat direcţia Sf. Vineri, trecînd peste biserică, a mers drept pe Calea Călăraşilor, pînă a ieşit la Bariera Iancu. Acestea două fură direcţiile torentului de foc, care au mistuit totul în drumul lor şi care a fost imposibil de a fi potolit de mînă omenească. Au ars biserici: Bărăţia, Sf. Gheorge, Lucaci şi Stelea. Şindrila de pe casele cele mari ale lui Băltăreţu, din mahalaua Negustorilor, a dus flăcările, după cum bătea vîntul, pînă la barieră. Nori groşi de fum se ridicau în înaltul cerului, iar vîntul a dus o mulţime de lucruri departe, peste viile Mărcuţei şi ale Pantelimonului. A doua zi, locuitorii de lîngă pădurea cea mare a Pantelimonului şi a Cernicăi au găsit încurcate prin crăcile copacilor, panglici, petice de mătăsării şi stămburi, foi de hîrtie şi altele. În ziua aceea eram de rond, şi la ora 12 eram şi eu în salonul de primire al lui Vodă Bibescu, unde era adunată toată boierimea ţării, fiind ziua Învierii Domnului. Venind Măria Sa în salon ca să salute boierii cu urarea „Christos a Înviat“, ne pomenirăm cu Iancu Mînu, care era agă. El a raportat, abia suflînd, că ard Bucureştii. Atunci să fi văzut trista privelişte, toţii boierii coborînd scările în fugă, iar trăsurile înghesuindu-se. Voiau toţi să se afle cît mai curînd pe la casele lor. Vodă strigă ca vizitii să pună şeile pe toţi caii de călărit din grajd. Trimesei şi eu atunci să-mi pună şeaua pe unul din telegarii mei, şi să mi-l aducă, să mă ţin de suita lui Vodă. Se aflau acolo următorii aghiotanţi şi şefi aflaţi în garnizoană: colonelul Odobescu, colonelul Engel, colonelul Gramont, colonelul Blaremberg, colonelul Herescu, colonelul Banov şi aghiotanţii beizadea Scarlat, căpitanul A. Călinescu, maiorul I. Florescu, maiorul N. Bibescu. Plecarăm şi ieşirăm cu toţii prin Podul Beilicului în piaţa mică, unde era puşcăria, peste care cădeau tăciuni aprinşi de pe la casele din strada Carol I şi Curtea Veche.
Negustorii de prin prăvăliile de la piaţa mică (Sf. Anton), pînă la Bărăţie, de prin amîndouă părţile Podului Tîrgului D’afară, toptangiii, pînzarii, braşovenii, cofetarii, rachierii şi băcanii îşi azvîrliseră toate mărfurile în mijlocul străzii, de nu mai era loc să circule nici tulumbele pompierilor, nici sacalele, în acea strîmtă răspîntie, de unde începea uliţa lui Rahtivan.
Sosi şi întregul regiment de infanterie, dar fără arme: soldaţii aveau numai căngile şi topoarele care s-au găsit în magazia pompierilor. Sosi, pe jos, şi cavaleria, de la Malmezon şi începură toţi să dărîme, să taie şi să dea ajutor nenorociţilor incendiaţi. Eu, fiind călare, primii ordin, chiar de la şef, să mă reped la Palat şi să iau jumătate din soldaţii gărzii palatului, lăsînd numai santinelele şi o jumătate de pluton pentru straja stindardului.
Întorcîndu-mă în piaţa mică, unde era şi puşcăria cu mai mult de 150 arestaţi, am luat ştreanguri de prin legăturile braşovenilor, trîntite în drum, şi am legat pe arestaţi cot la cot, înşirîndu-i cîte 3-4 perechi la alt ştreang lung. I-am trecut Dîmboviţa prin spatele Hanului lui Manuc, care nu ardea, şi i-am trimis, sub îngrijirea ofiţerilor noştri şi sub conducerea maiorului Cristache Tel, în nişte odăi goale, din curtea unde astăzi este arestul pieţii (Dealul Spirii) pe arestaţii bolnavi (căci în temniţă erau şi paturi cu vreo 20 de bolnavi) care nu puteau umbla pe picioare. Soldaţii îi duseră pe paturi făcute din cîte 2 puşti, ţinute de 4 oameni; pe fiecare pat erau aşezaţi doi bolnavi, care se ţineau cu mîinile de curelele patrontaşelor soldaţilor. Astfel, cu acest transport de 8-9 perechi de bolnavi, am mers pe podul cel strîmt al Dîmboviţei, de la gura pieţii (atunci poarta puşcăriei) pînă la poarta spitalului Brâncovenesc, care era aproape. Am însărcinat doi ofiţeri cu predarea bolnavilor şefului spitalului, care mi-a dat chitanţă că i-a primit. Bolnavii arestaţi au fost aşezaţi toţi într-un salon sub paza unei santinele, compusă dintr-un căprar şi trei soldaţi.
În vreme ce scoteam hoţii din puşcărie, care începuse să ardă, tăciunii cădeau peste noi şi hoţi. Abia sfîrşisem scoaterea lor şi întreaga puşcărie fu în flăcări. Tocmai atunci cădeau şi clopotele din clopotniţa Bărăţiei, care ardea îngrozitor, făcînd un zgomot teribil în mijlocul ţipetelor şi urletelor nenorociţilor negustori, ce aveau prăvăliile încărcate cu mărfuri. Dădui pinteni calului şi mă luai după suita lui Vodă, care sosea pe răspîntiile de sus ale uliţei Rahtivan, la brutăria zisă „La Ochi Albi“. Vodă fu înconjurat de toţi negustorii ale căror prăvălii ardeau. El purta pe cap o şapcă albă, era în surtuc, nu în mondir şi nu avea epoleţi. Negustorii, îmbrăţişau picioarele de dinainte ale calului său şi strigau:
– Ne-am prăpădit, Măria Ta, prăvăliile şi casele noastre.
– Nu te băga în foc Măria Ta, ce cauţi aici, unde e jăratecul mai mare?
– Ce ne facem, săracii de noi, dacă te vom pierde şi pe Măria Ta?
Am văzut toate aceste scene mişcătoare.
Iar bunul şi înţeleptul domn, cu lacrimile pe obraz, le răspunse:
– N-am nici o putere, fraţilor, împotriva voinţei lui Dumnezeu. Nenorocirea a căzut peste toţi. Daţi-mi şi mie două doniţe să vă aduc apă de la gîrlă, că nici sacalele nu prididesc, şi ar fi bine să deschidem cu toţii lanţ de doniţe pînă în Dîmboviţă, ca să aducem gîrla cu sudorile noastre de sînge.
Deodată, Vodă strigă suitei sale:
– Înainte după mine, că arde mahalaua Sf. Vineri.
Colonelii Engel, Odobescu, Blaremberg şi Gramont îi ziseră în franţuzeşte:
– Îndărăt stăpîne, că ne înconjoară torentul focului şi nu putem ieşi din el nici înainte, nici îndărăt.
Atunci, Vodă dădu pinteni calului şi, ieşind în răspîntia Sf. Vineri, trecu în galop peste tăciunii din Podul Tîrgului D’ afară; o luă pe strada strîmtă de peste drum de Hotelul Londra de astăzi şi, apucînd pe lîngă Colţea, străbătu uliţa de lîngă Bancă, astăzi Strada Doamnei, şi a ieşit la poarta Hanului Şerban-Vodă, unde este astăzi Banca Naţională. Acolo, a fost întîmpinat de elita bancherilor şi a lipscanilor.
Hillel Manuach, marele bancher, împreună cu Zerlendi, s-au apropiat de el cu capetele goale, strigînd în disperare:
– Apără, Măria Ta, Hanul Şerban-Vodă, ale cărui magazii sînt încărcate cu o mulţime de mărfuri, cu case de bani, şi cu 30 de butoaie de iarbă de puşcă.
Atunci, Vodă, încruntîndu-se, răspunse răstit:
– Iarbă de puşcă, pusă la un loc cu mărfurile voastre? Faceţi-ne loc să plecăm de aici, lasă că ţi-oi arăta eu ţie.
– Îmi cunosc vina, Măria Ta, răspunse Hillel, strigînd în gura mare, ştiu că ocna mă aşteaptă, dar scapă hanul şi spînzură-mă la poarta lui.

(va urma)
Dimitrie Papazoglu
(Din ,,Istoria Fondărei Oraşului Bucureşti“, 1891)

COMENTARII DE LA CITITORI