Focul de la 1847 (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Plecară toţi şi, întîlnindu-se cu aga Iancu Manu, Vodă îi ordonă să înconjoare hanul cu toată puterea pompierilor şi cu toţi sacagiii oraşului. Această operaţie se făcu într-o clipă, căci pe unde focul deja ardea, apa şi maşinile erau de prisos, fiind un pîrjol de nestins.
După asta, Vodă plecă tot pe unde venise, căci prin Lipscani nu putea să răzbească, fiindcă ardea partea dreaptă a străzii.
Iancu Manu, rămînînd cu Hillel şi cu Zerlendi, Halfon, Cociu şi alţii, zise:
— Ce făcuşi jupîn Manuah, cum nu-mi dăduşi de ştire că e iarbă de puşcă în bolţile Hotelului Şerban-Vodă din clipa în care ai văzut că ard Bucureştii?
— Nu mă mai judeca acum, cucoane Iancule, în astfel de vremuri, respunse Hillel, că destul mă vor judeca mîine, cînd voi fi spînzurat.
A doua zi, înţeleptul bancher Hillel Manuah, împreună cu Zerlendi, era pe treptele Palatului, aşteptînd să vină Vodă ca să încalece, căci îl aştepta în curte toată suita sa cu calul domnesc gata să meargă să vadă mahalalele pîrjolite toată noaptea de foc.
Cînd a ieşit Vodă pe scară, îl întîmpinară cei doi vestiţi bancheri şi-i mulţumiră, urîndu-i ani fericiţi, pentru că a ordonat de au scăpat toate mărfurile zarafilor, bancherilor, lipscanilor şi argintarilor, care erau grămădite în acel han cu porţile îmbrăcate în fier, străjuite pe dinăuntru de mai mulţi negustori înarmaţi. I-au spus lui Vodă că nu era nici o iarbă de puşcă în pivniţele hanului, ci a fost numai o scornire a lor, ca să se scape hanul.
Vodă le-a răspuns:
— Uitaţi-vă, o să vă arate ceva aghiotantul meu, beizadeaua Scarlat.
Atunci, porunci acestuia să le arate două pungi mari, una plină cu bani de aur, cealaltă plină cu bani de argint.
Vodă continuă:
– Văzut-ai, ovreiule, cu ce mă duc să-mi plătesc păcatele? Ei bine, vă rog şi pe voi ca să mă imitaţi, să mîngîiaţi şi să ajutaţi pe cei în lipsă.
Vodă plecă cu suita şi ieşind pe lîngă Bisericile Sf. Vineri şi Lucaci, le găsi pe amîndouă neatinse de foc ca prin minune, în vreme ce împrejurul lor erau tăciuni încă arzînd. Vodă trecu prin mahalalele Udricani, Lucaci, Sf. Ştefan, Ceaş-Radu, pînă la Obor, oprindu-se din stradă în stradă la cei ce se vedeau mai scăpătaţi, şi-i mîngîia prin cuvinte blînde şi dîndu-le aur şi argint.
M-am despărţit de suita lui Vodă la Biserica Lucaci, de zidul căreia se vedeau rezemate trei cadavre prefăcute în tăciune; unul era al unui pompier; se cunoştea după cizmele soldăţeşti.
De acolo, m-am dus la Stelea unde am găsit pe vlădica grec Chesarie, plîngînd pe soră-sa arsă în bătătura casei unde locuia. Am mers la Foişoru de Foc, unde ardeau încă schelele cele mari ale foişorului, care erau de brad. (Foişorul acesta era la răspîntie, chiar pe locul unde este, astăzi, bazinul cu 4 cişmele, la colţul Grădinii Sf. Gheorghe, căci acolo este vîrful celui mai înalt deal al Bucureştilor, pe care inginerii străini l-au găsit la acelaşi nivel cu cel al Dealului Mitropoliei).
De aici, am coborît la Hanul Sf. Gheorghe, în care arsese toată marfa venită din Braşov de prin bolţile lui, depouri de spiţerii, cojocării, pînzării; arseseră chiar căruţele braşovenilor din curte.
De acolo, m-am întors la Curtea Domnească şi, intrînd pe poartă, am dat calul să mi-l ţină un soldat de la caraulă, cînd, iată, mă pomenesc cu ofiţerul de ordonanţă de sus de la Palat, care mi-a spus că mă cheamă Doamna. Ea mă văzuse intrînd în curte călare. Indată m-am repezit sus, am intrat în odaia care avea ferestre spre Spitalul Brâncovenesc şi Măria Sa, doamna Mariţa, stînd la fereastră cu capul rezemat de mînă şi privind fumul care se ridica încă din piaţa mică, mă întrebă unde se află Vodă. I-am raportat că Măria Sa este bine şi că se află prin mahalalele mai sus numite, împărţind bani la săraci.
Apoi, m-am întors pe la locurile pe unde trecuse pîrjolul toată noaptea.
Vîntul încetase, dar era o tînguire a nenorociţilor noştri concetăţeni, de nu găsesc alt mod ca să le descriu, decît prin lacrima mea, care pică chiar acum pe liniile ce le aştern în istoria Bucureştilor.
Să vă arăt, însă, ceva creştinesc. Focul a durat 24 de ore. S-a iscat la orele 12 în ziua Învierii, iar la orele 4 după prînz era în teribila lui furie. Atunci, Mitropolitul Neofit porunci să se scoată icoana Sf. Dumitru şi o aduse pe deal, unde astăzi este clopotul, înconjurat de tot clerul, de o mulţime de popor, de felinare cu lumînări. Atunci, se făcură cele mai fierbinţi rugăciuni către sfînt spre a fi mijlocitor pe lîngă Dumnezeul prea puternic ca să facă să înceteze focul.
Am spus că mă aflam călare cînd focul a izbucnit şi că eram dejurna; spre înserate, mergînd să văd ce făcea paza din Curtea Domnească, căci era din compania mea, văd publicul strîns pe deal; dau pinteni calului pînă la poarta Mitropoliei, ca să văd ce e acea aglomeraţie. Iar acolo găsesc icoana sfîntului, aşa cum v-am arătat. Soarele asfinţise şi, cu această ocazie, am privit înspre partea care ardea. Într- adevăr, se vedea ca un pîrjol, întocmai ca acela care cuprinde trestia din Bălţile Dunării, cînd i se dă foc primăvara.
Fumul era negru de tot. Se auzeau, ca un muget al oceanului, urlete; detunări, trosniturii din cauza căderii zidurilor. Era ceva nemaipomenit de înspăimîntător. De pe acest deal se vedeau foarte bine şi tăciunii care făceau focul din mahala în mahala, pînă se pierdea în marginea dinspre răsărit a Bucureştilor. (Această tristă panoramă am publicat-o prin mai multe tablouri litografice, din care tot mai am pentru doritori).
Eu şedeam în Gorgani şi cînd m-am repezit pînă acasă ca să mănînc ceva, căci nu mîncasem nimic în ziua Paştelui, nu am putut răzbi cu calul la pas pentru a coborî pe lîngă Hotel de France la Podul de la Dîmboviţa, din cauza lumii îmbulzite, a căruţelor încărcate cu calabalîcuri, cu bolnavi, trase de mîini omeneşti, venind dinspre străzile unde ardea focul. Toţi se grăbeau să-şi scape bolnavii, pe care-i duceau în cearşafuri slugile lor prin diferite hanuri şi case ce se găseau în Gorgani, pe întinderea Podului de Pămînt, precum şi pe Strada Mihai-Vodă, astăzi Strada Cazărmii. Pînă la locuinţa mea, am sosit cu calul la pas prin această mulţime, care fugea dinspre răsărit spre partea apusului Bucureştilor.

Sfîrşit
Dimitrie Papazoglu
(Din ,,Istoria Fondărei Oraşului Bucureşti“, 1891)

COMENTARII DE LA CITITORI