Folclorul românesc, al nostru clasicism…

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Tudor Arghezi consemna cîndva: „Arta n-ar avea nici un sens dacă n-ar duce la această stare de intuiţii şi chintesenţe, la tulburarea fără seamăn de grandioasă, la chinul, la truda sufletului, la putinţa de a pipăi, parcă, întunericul prin vecinătatea lacătelor grele, sub care se găseşte, definitiv închisă, personalitatea intrigantului mister al aparenţei“. Acest genial creator, a cărui operă a vibrat, întotdeauna, în armonie cu spiritualitatea românească, a mai afirmat: „Întîia zămislire muzicală a lui George Enescu a fost Rapsodia Românească, inspirată din cîntecele plugarului şi baciului nostru, înzestraţi pentru poezie cu o formă de geniu excepţională“. La care nu putem să nu asociem alte însemnări profunde: „Sînt două soiuri de lăutari. Lăsaţi-i să cînte numai pe aceia care fac pomenire şi aducere aminte şi alungaţi cîntăreţii de uitare. Relele nu trebuie uitate, şi suspinele sînt datoare să facă parte din voi. Nici o dulceaţă nu vă-ndulcească, nici un farmec nu vă adoarmă, nici un descîntec nu vă înmoaie trezirea ce vi se cade“. Pornind de la aceste considerente, cu o strînsă legătură între ele, voi accentua teza mea, după care artă apatridă nu există. Iar a rupe tradiţia şi a introduce spiritul dizolvant – „frate“ cu acea creaţie obişnuită prin „distrugere“ – înseamnă a te izola de adevăratele valori generate în Istoria culturii de popoarele lumii. Cuvîntul avangardă nu trebuie utilizat în chip exclusivist. După părerea mea, avangardă înseamnă toate operele profunde, deci foarte expresive, originale, concepute cu măiestrie, ancorate în sufletul poporului din care un artist face parte, toate operele care s-au înscris, pentru totdeauna, în simfonia limpidă a eternităţii. Şi, în acest sens, interpretînd Istoria artelor, cei 3 geniali creatori români de „avangardă“ au fost, sînt şi vor rămîne: Eminescu, Brâncuşi şi Enescu – cei ce alcătuiesc triumviratul apollinicului românesc.

Folclorul semnifică al nostru clasicism. Cu atît mai mult, el reprezintă o permanentă sursă de inspiraţie pentru toţi creatorii din constelaţia frumosului liber. Ceea ce nu înseamnă că folclorul nostru este confundat cu etnografismul primitiv, lipsit de măiestrie, confuzie care duce la generarea unei arte minore, de tip provincial, şi în acelaşi timp anacronică. Inspiraţia din folclor nu exclude aprofundarea artei mondiale cu respectivele mijloace de expresie, ci, dimpotrivă, luînd drept teză folclorul, drept antiteză arta mondială, putem, ba chiar trebuie să obţinem mult rîvnitele sinteze, aşa cum le-au obţinut, la vremea lor, Palestrina, Bach, Beethoven, Wagner, Debussy, Michelangelo, Leonardo, Rodin, Goethe, Hölderlin, Dostoievski, Cervantes ş.a. Iată un ,,praeludium“ pentru orice autentic creator, ,,praeludium“ care mă duce cu gîndul la semnificaţia olimpiană a cuvintelor aceluiaşi Tudor Arghezi: ,,E ca un zbor de polenuri nevăzut şi ca nişte flori ce trăsar, sau ca nişte vegetaţii desfăcute, deodată, pe profunzimi nocturne, de leacuri nemişcate, semănate cu stele“. Într-o epocă în care unele imperii se prăbuşesc, iar altele se ridică, se adevereşte că nimic nu se schimbă, deoarece mereu rămîn ţări mari care subjugă, ţări mici – subjugate, bogaţi, săraci, frumoşi, urîţi, deştepţi şi proşti. Mulţi au fost idealiştii – printre care şi eu – care au crezut că Istoria poate schimba ceva. Uneori, se poate observa faptul după care ,,persecutanţii“ devin ,,persecutori“. Mai ales în zilele noastre. Dar acest aspect nu anulează semnificaţia celor consemnate mai sus. Să ne întoarcem la folclor, la cea mai pură expresie a sufletului unui neam, la folclorul nostru ţărănesc, sub cerul ortodoxismului, care, într-un ,,colţ înlăcrimat de inimă“ – ca să mă exprim blagian – evocă acea fiziune paradisiacă de ,,deal“ şi de ,,vale“, de ne vine a recita în ,,pianissimo“, precum rapsodul popular – ,,Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de Rai“…

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI