Formidabila solidaritate a mediocrităţilor

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Pe crucea amicului meu Adrian Păunescu stă scris ceva simplu: „El a iubit valorile“. Nu banii. Nu funcţiile. Ci valorile. Nimic despre eternitate, genialitate şi alte cuvinte mari. Dar alăturarea acestor cuvinte – iubire şi valoare – poate fi un motor cu reacţie pentru progresul unei societăţi. În definitiv, ce te costă să fii cinstit şi să recunoşti calităţile altuia? De-a lungul carierei mele literare, am întîlnit tot felul de oameni. De pildă, Eugen Barbu obişnuia să-mi spună: „În generaţia mea, au fost 3 romancieri importanţi: Petru Dumitriu, Marin Preda, Eugen Barbu. Cel mai mare dintre noi era Petru Dumitriu“. Deşi exista o ură neîmpăcată între el şi Marin Preda, Eugen Barbu recunoştea valoarea acestuia, spunîndu-mi, la un pahar de vin alb, cu sifon şi ghiaţă, că „Moromeţii“, vol. I, e o capodoperă. Dinspre partea cealaltă, însă, nici o replică în oglindă: Monşerul îl ura profund pe Patron, nu-i recunoştea nici un merit. Că Eugen Barbu a fost un scriitor mult mai complex decît Marin Preda o dovedesc cîteva realităţi: 1) A abordat mai multe genuri romaneşti, de o varietate impresionantă; 2) A scris cca. 20 de scenarii de film, creaţiile sale fiind vizionate, şi azi, cu multă plăcere; 3) A fost un puternic ferment cultural, toată generaţia de poeţi de la mijlocul anilor ’60 trecînd prin mîna lui, la Cenaclul „Nicolae Labiş“, creaţiile acestora fiind valorificate, în volum, Colecţia Luceafărul: Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Gh. Istrate, Marius Robescu (volumul acestuia avînd un titlu splendid, „Ninge la izvoare“) ş.a.m.d.; 4) A condus nu mai puţin de 3 publicaţii importante, care au promovat valoarea: „Luceafărul“, „Săptămîna“, „România Mare“.

Dar, nu despre cei doi scriitori vreau să vorbesc, mai ales acum, în Săptămîna Luminată. Ci despre oameni de valoare şi oameni mediocri. M-am intersectat, pe drumurile vieţii, cu ambele tipologii. Şi n-am preţuit valoarea influenţat de premiile literare sau de reclamele zgomotoase care îi însoţesc. Foarte tînăr fiind, eu ştiam – mai degrabă, simţeam – că oameni ca Victor Eftimiu, Zaharia Stancu, Gh. Eminescu, Augustin Z.N. Pop, Anton Dumitriu, Ion Clopoţel, David Prodan, Al. Rosetti, Jean Georgescu, Cella Delavrancea, Ana Aslan, Aura Buzescu şi alţii, care mi-au marcat, într-un fel sau altul, destinul, erau valoroşi. Am cunoscut şi alţii, care aveau o prezenţă sufocantă, fiind înălţaţi la cer de o critică docilă şi interesată, dar, după cîteva decenii, din creaţia lor n-a mai rămas nimic: Eugen Jebeleanu, Laurenţiu Fulga, George Ivaşcu, Al. Piru, Violeta Zamfirescu ş.a. Am mai scris-o şi mă văd nevoit s-o repet: pe vremea lui Eminescu, cel mai mare poet era considerat un oarecare Nicoleanu (?!).

Mutatis mutandis. Păstrînd proporţiile, în politică e cam la fel. Unde sînt foarte zgomotoşii „politicieni“ din anii ’90? Mă refer la Emil Constantinescu, Valeriu Stoica, Răzvan Dobrescu, Ticu Dumitrescu, Zoe Petre, Nicolae Manolescu, Emil Negruţiu, Victor Babiuc, C. Dudu Ionescu, Ioan Avram Mureşan, Decebal Traian Remeş, Gavril Dejeu şi la atîţia alţii, cu „cheia“ de gît? Nu mai sînt. Unii putrezesc în pămînt, alţii putrezesc în uitare, după o haltă la puşcărie. Trecerea lor prin politică n-a lăsat nici o urmă. Asta, în cel mai fericit caz – în alte situaţii, au rămas urme de sînge, şi mă refer la descreieraţi ca Emil Constantinescu, Gavril Dejeu, C. Dudu Ionescu, care au bătut la mineri ca la fasole, ba chiar, pe unii, i-au şi ucis. A trecut Secolul XX, dar nici în secolul nou venit nu s-a schimbat nimic. Cîţiva naufragiaţi de pe Corabia Nebunilor (Regimul CDR) încearcă să supravieţuiască, sub o nouă haină: Victor Ciorbea (Avocat al Poporului, asta e culmea cinismului!), Petre Roman şi C. Dudu Ionescu (metamorfozaţi în liberali), Alina Mungiu-Pippidi (purcica moralistă), Varujan Vosganian şi alţi cîţiva. Ei se bazează pe memoria scurtă a românilor. Şi eu sînt român – într-o măsură mai mare decît evreul Petre Roman sau armeanul Varujan Vosganian – dar am o memorie bună. Unii ar zice că foarte bună. Aşa că ţin minte. E fiul criminalului bolşevic Walter Roman liberal aşa cum sînt eu marele rabin al Israelului! În zilele noastre, locurile eliberate de mediocrităţile apuse au fost ocupate de alte mediocrităţi. Mă uit la această Alina Gorghiu: degeaba îşi pune mărgele roşii la gît, ca un curcan, şi tot degeaba stă cu „bicicleta“ pe nas non-stop: nu are nici un haz, e ciolănoasă ca un galantar de Măcelărie şi respingătoare. A ajuns ciumăfaia asta şefa Partidului Naţional Liberal?! Doamne, apără şi fereşte! Care este explicaţia transformării PNL-ului în lada de gunoi a politicii româneşti? Toţi impostorii şi carieriştii care vor să-şi prelungească starea de bine pe care le-au dat-o anumite funcţii s-au refugiat în PNL, găsindu-şi justificări, cum că au avut o mătuşă care i-a făcut pantofii lui Ionel I.C. Brătianu. Mă refer la boxerul smucit Cornel Bichineţ, la vameşul veşnic beat Vasile Blaga, la zarzavagiul Adriean Videanu şi, mai ales, la Slănină Vodă, căruia un dentist distrat i-a uitat nişte tampoane şi un cleşte în gură, de-aia nu se înţelege nimic din ceea ce vorbeşte. Neîndoielnic, acest PNL e cea mai mare ruşine a politicii româneşti. Partidul cu pricina n-are nici o legătură cu glorioasa tradiţie a Brătienilor. Tradiţie pe care eu am omagiat-o în repetate rînduri, chiar pe vremea cenzurii, pe cînd dinspre frapiera în care dormea Buldogul beat nu se auzea nici un sforăit liberal. Mediocritatea tuturor acestor personaje – în special a acelora care provin din haita PDL, pripăşită, la grămadă, în PNL – nici nu mai trebuie demonstrată. Aţi văzut cum se exprimă? Ce sărăcie de idei au? Ăştia reformează Statul Român şi înnoiesc clasa politică? Îmi vine să-mi bag două degete pe gît şi să vomit.

Din păcate, cu ajutorul mediocrităţilor de la SRI, toate aceste non-valori au pus stăpînire pe ţară. Şi-au schimbat, din mers, şi drapelul, şi stăpînul. Nenorocul lor e că noul staroste de hoţi e mai mult decît mediocru: e scandalos de prost. Nu ştie să facă nimic. Decît să petreacă şi să joace poker. Cineva mi-a dat un SMS zilele trecute, scriind că acest monument de nesimţire seamănă cu personajul din cartea scriitorului austriac Robert Musil, „Omul fără însuşiri“. Nu ştiam de existenţa acestei lucrări (spre deosebire de minoritarul agresiv Sever Voinescu-Cotoi, care pretinde, în „Evenimentul zilei“, că e tobă de carte, ce mai, cotoiul renascentist!). Da, Klaus Iohannis nu are calităţi, sau însuşiri. Fără să vreau, gîndul îmi zboară la un alt profesor de fizică, Albert Einstein. În mai 1948, acestuia i s-a propus să fie preşedintele noului stat creat, Israel. Numai că el a refuzat. Ce-i trebuia să se lege la cap fără să-l doară? Era laureat al Premiului Nobel, avea o celebritate şi autoritate morală excepţională etc. După aproape 70 de ani, un alt profesor de fizică a acceptat, fără crîcnire, ce i-a propus, pe şest, banda de hoţi din fruntea SRI, dirijată de odrasla unui tractorist din Arad, Florian Coldea: deşi nimic nu-l recomanda ca preşedinte de ţară, nulitatea absolută (şi surdo-mută) Klaus Iohannis a fost paraşutat pe tronul lui Mihai Viteazul. E o ruşine istorică. E o palmă îngrozitoare pe obrazul Poporului Român. Ţara adevărată – cea profundă, reală – nici acum nu-şi revine din şoc. Cine îl ţine pe acest mamut împăiat, la fereastră, încercînd să întreţină iluzia că el lucrează? Cîrdăşia mediocrităţilor, care, din nefericire, este la Putere în ţara asta de 25 de ani. Dar, sfîrşitul acestor „colonii de păduchi“ e mai aproape decît se poate bănui.

CORNELIU VADIM TUDOR

15 aprilie 2015, Bran

COMENTARII DE LA CITITORI