Frumoasa adormită (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Motto: ,,Nu există suferință mai mare decît amintirea fericirii trecute, în timp de nenorocire”. Dante Alighieri

Oare cei ce au trecut deja la veşnicele locaşuri, ne mai iubesc încă pe noi, cei care locuim pe pămînt? Dacă iubirea există şi în lumea de dincolo de mormînt, prin ce se manifestă, cum străbate ea din lumea nevăzută pînă la noi? Care sînt mărturisirile de simpatie între persoanele despărţite prin moarte şi ce datorie au cei vii pentru a purta grijă sufletelor celor morţi?

Dragii mei, am să vă spun o poveste. O poveste frumoasă și tragică în același timp, dar o po­veste adevărată. Este din vremea cînd fetele erau frumoase și cînd iubeau cu adevărat. Sînt cunoscute asemenea istorisiri ale unor oameni celebri, unele fiind deja nemuritoare, prin vocea unor artiști ai cuvîntului sau ai penelului. Povești de dragoste care transced timpului, încărcate de emoție și de zbucium. Întîmplări fascinante trăite de cupluri de îndrăgostiți celebri, personaje mitologice, împărați, regi și regine, președinți, artiști și politicieni. Dacă ar fi să amintim doar cîteva asemenea povești, am hrăni curiozitatea, am răscoli prin amintiri și, cu siguranță, vom deschide din nou cărți uitate prin biblioteci. Această poveste pe care v-o voi prezenta este mai puțin cunoscută, s-a petrecut chiar în orașul în care trăim (Suceava – n. red.), nu a fost ecranizată, nu a fost subiect pentru romancieri, poeți sau pictori, însă nu a trecut neobservată de  omul simplu din mine.

Narațiunea mea nu este din vremuri foarte îndepărtate, începe în fața unui mormînt care era odinioară ,,loc de pelerinaj” pentru suceveni. Astăzi, din păcate, este doar un mormînt cu o poveste aproape uitată, fiind nevoit să caut vreme de șase luni pentru a-i dezlega misterul. Istorisirea începe în 1940, în timpul sfîșierii Bucovinei ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, cînd o familie de învățători din Tereblecea, pe nume Călinescu, este nevoită să ia calea pribegiei, fugind din calea bocancului sovietic. Iată povestea mamei frumoasei noastre adormite, anume Ana Călinescu, o femeie deosebită, șarmantă, elegantă, care devine asistent medical, mai întîi la Dispensarul Comunal Pătrăuți, apoi la Spitalul Județean Suceava, chiar din momentul inaugurării lui. Dacă ar fi să dăm crezare cronicarului Miron Costin, care spunea că ,,nu-s vremurile sub om și bietul om sub vremuri”, mirifica Ana Călinescu se căsătorește cu medicul Nicolae Dimitriu în 1950, nunta lor avînd loc la ,,Casa Bucovineană”, un restaurant foarte în vogă în acele vremuri. Primii trei ani ai acestei căsnicii au fost fericiți, la numai un an apărînd pe lume rodul dragostei lor, Livia. Pătrăuțenii cei mai vîrstnici își amintesc de ,,doctorul zburător” care se plimba cu planorul deasupra satului. Dorința de a avea o carieră în chirurgie îl determină pe Nicolae să plece la Cluj pentru a face rezidențiatul. Din păcate, căsnicia lui cu Ana se încheie printr-un divorț. Nenorocirea a fost, însă, că Nicolae a ,,divorțat” și de Livia, cu care nu s-a mai văzut niciodată. În anii ʼ60 era destul de greu pentru o femeie singură să se descurce, domneau stereotipurile și misoginismul mai mult decît acum. Ana își dorea din tot sufletul un tată pentru Livia (chiar și vitreg), iar pentru ea, statutul de femeie căsătorită. Așadar, face compromisul vieții și se căsătorește cu maiorul Costache Mucileanu, veteran de război, om aspru și de o zgîrcenie proverbială, dar pe care nu l-a iubit. Se spune că atunci cînd se întîmpla să iasă în oraș împreună, Ana trebuia să meargă în spatele lui Costache. Livia a fost o fată înstărită în societatea suceveană, care s-a născut în ziua în care a murit preotul din parohie, un bun şi blînd păstor iubit de toţi enoriaşii săi. „Să fie un semn? O simplă coincidenţă?”, se întreba mama fetiţei atunci, cuprinsă de durere. Iar bunica micuţei, care ştia să ghicească în bobi şi să citească în palmă, a adăugat: „Nu e a bine. N-o să aibă noroc fata asta. Scurtă o să-i fie viaţa”. „Poveşti!”, le-a replicat o vecină, dorindu-i nou-născutei bun venit în astă lume, să crească sănătoasă şi binecuvîntată de Dumnezeu. Şi Livia creştea fericită, iubită şi înţeleasă de părinți. În ceea ce priveşte sănătatea, o deranja un pic inima, dar medicii o asigurau că nu e nimic grav. La şcoală era o fată foarte capabilă şi profesorii îi spuneau că va reuşi oriunde va dori. La 17 ani, avea o prospeţime şi o gingăşie cuceritoare. În 1967, s-a organizat la Suceava, sub deviza „Muncă, Tinerețe, Frumusețe”, primul și singurul concurs de frumusețe feminină de pe vremea comunismului din Suceava, „Miss Regiune”. Titlul a fost adjudecat de Livia Dimitriu. În anul 1970 a absolvit Liceul ,,Ștefan cel Mare” din Suceava. În toamna aceluiași an este admisă printre primii la Facultatea de Drept din Iași. În paralel, Livia este admisă ca dansatoare  la Ansamblul folcloric ,,Doina Carpaților” din Iași.

Dirijorul Viorel M. şi eroina poveștii expuse s-au cunoscut în casa unor prieteni, iar dragostea lor a început ca o străfulgerare a cărei intensitate i-a cuprins brusc și definitiv. Viorel era pe atunci doar un instrumentist  al Filarmonicii din Botoșani, în vreme ce Livia era studentă la Drept și o frumusețe a întregii regiuni a Moldovei, prietenă cu fiicele lui Miu Dobrescu, Gina şi Coca Dobrescu, corifeu al comunismului sucevean. Însă, inima ei a aparținut lui Viorel. Născut şi crescut la Botoșani, acesta provenea dintr-o familie înstărită. Ambii părinţi ocupau posturi înalte. Mama lui era medic, iar tatăl, inginer agronom. În primăvara aceea, Viorel venise la un verişor de-al său în vizită şi a văzut-o la un ceai dansant. I s-au aprins călcîiele. A luat-o la dans. O ţinea strîns de mînă şi, din cînd în cînd, o sorbea din priviri.

– „Eşti o Cosînzeană”, i-a spus încet, în timp ce o conducea la loc.

Era foarte emoţionat, dar încerca să-şi ascundă trăirile. Şi Liviei i-a zvîcnit inima. Nu înţelegea ce i se întîmpla cînd fluturii începuseră să roiască prin stomac. Nu mai fusese îndrăgostită pînă atunci. A doua zi, pe 2 mai, au mers la pădure. Cer senin, ciripit de păsărele, frunziş verde, floricele. Toate năvăleau în sufletul ei fragil şi se amestecau cu dragostea pe care i-o arăta Viorel. Flăcăul a rămas şi pentru a treia zi la verişor. După ore, Livia a alergat împreună cu el pe pajiştea din Pădurea Repedea. Viorel a sărutat-o pentru prima dată. Aşezaţi pe iarba crudă plăcut mirositoare de pe malul unui pîrîiaş, au stat îmbrățișați timp îndelungat. Savurau împreună clipele, rîzînd în hohote de fericire. „Ardea ca o flacără în braţele mele, fierbea sîngele şi în mine, dar nu îndrăzneam să-i cer mai mult decît dulci sărutări. Îmi era teamă să nu o supăr. Sufletele noastre vibrau de emoţii la unison. Au fost superbe acele zile de mai în care ne-am cunoscut şi ne-am bucurat unul de celălalt”. Au urmat alte două zile pline de frumuseţe cu clipe de neuitat, cu jurăminte de dragoste, trăite la maximum într-o atmosferă romantică. Viorel o convingea de dragostea sa. Iar ea se vedea într-o relaţie fericită şi împlinită cu el. După două săptămîni, a cerut-o în căsătorie. Scurt, profund și cu emotie în glas, Viorel nu a mai putut spune decît: ,,«Te iubesc» îți pot spune într-o secundă, să-ți dovedesc îmi trebuie o viață. Vrei să fii soția mea?”, într-un cadru intim și extraordinar gîndit încă de la primii pași făcuți de ea în interiorul restaurantului și pînă la prima înghițitură din cupa cu șampanie cu sclipiri de diamant, care o aștepta pe masa elegant și festiv aranjată. Pe vremuri, pregătirile pentru o nuntă erau foarte complexe, iar aceste evenimente durau cîteva zile. Locația nu a fost una singură, ci patru: acasă la mireasă, acasă la mire, acasă la bunica miresei și la cel mai în vogă restaurant din Botoșani, tinerii căsătoriți știind cum să îmbine stilul medieval, clasic, de lux boem și modern (pentru acei ani) cu stilul tradițional, astfel încît, la final nu au primit decît laude și aplauze din partea tuturor invitaților. Mireasa nu a uitat de tradiția celor patru elemente. Aceasta își are rădăcinile în secolul XIX, în Anglia, și spune că o mireasă trebuie să poarte în ziua nunții ,,ceva vechi, ceva nou, ceva împrumutat și  ceva albastru”. Nu au lipsit din meniu cotletul de porc, garnisit cu cartofi prăjiți și legume gratinate, dar și ciorba de burtă. Atmosfera nunților de odinioară era întreținută și de vestiții lăutari ai vremii, ale căror nume încă se mai păstrează vii în memoria consumatorilor de atunci. Cine nu și-l mai amintește pe vestitul Costel Moisa, un virtuoz de excepție, dar și pe Iorgu lăutaruʼ?    

Căsnicia celor doi a fost fericită, dar s-a frînt brusc. În data de 16 septembrie, într-o zi de duminică, Livia se întorcea de la Iași fericită pentru că susținuse o restanță, obținînd nota 10. Bucuria i-a fost atît de mare, încît, deși era destul de tîrziu, își roagă soțul să-i permită să meargă la Suceava pentru a-i da mamei minunata veste. Fără nici un fel de problemă, Viorel este de acord, însă nu poate  să-și însoțească soția pentru că începuse școala și era proaspăt profesor la Liceul de arte din Botoșani.

Singura posibilitate de a ajunge la Suceava, dată fiind și ora tîrzie, era ocazia. Foarte repede, a oprit o mașină. La rînd ar fi trebuit să fie un bătrîn profesor pensionar, dar acesta, cavaler, cedează locul tinerei Livia. Fiind în stare de ebrietate, șoferul mașinii de ocazie a pierdut controlul maşinii în sensul giratoriu, a părăsit partea carosabilă şi s-a răsturnat în şanţul din partea dreaptă a direcţiei de mers. În urma impactului violent, Livia, care se afla în dreapta şoferului, a fost aruncată din maşină şi a ajuns la spital în comă de gradul 3, cu multiple traumatisme, leziuni şi fracturi, între care şi fractură de craniu și fractură de coloană.

(va urma)

LUCIAN DIMITRIU

Păreri și opinii