FRUMOASA HURREM (DIN SERIALUL ,,SULEYMAN MAGNIFICUL“) SE PARE CĂ A FOST… MOLDOVEANCĂ! (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Nicolae Iorga, referindu-se la haremul sultanilor otomani, afirma: ,,Femeile aveau un serai separat, împrejmuit cu ziduri groase, fără turnuri, şi prevăzut cu o singură poartă, păzită tot timpul. Aici trăiau, în 25 de case, mama sultanului (valide-sultan), împreună cu băieţii şi fetele padişahului de atunci. Fiicele primeau cîte 100 de aspri (akçe) pe zi (yevmiye), în timp ce mamele lor aveau doar 30 de akçele, iar în fiecare an li se dădeau cîte 3 rînduri de îmbrăcăminte de brocart. Alte categorii de femei aveau diurne de cîte 15 akçele, iar sclavele (djariye) propriu-zise trebuiau să se mulţumească doar cu 10 akçele pe zi şi cu îmbrăcăminte.

Într-o grădină plină de frumuseţi, în care se puteau vedea struţi şi păuni, se înălţau două chioşcuri ale padişahului. Sultanul venea aici pentru a-şi manifesta atenţia faţă de sclava care urma să-i fie prezentată, oferindu-i acesteia o batistă lucrată fin, folosită, în lumea turcă, în general, drept cadou“.

Tot din informaţiile date de Iorga înţelegem că în Serai trăiau ,,mii de slujitori“ împărţiţi în diferite categorii, după specialităţile lor, printre ei aflîndu-se şi 200 de armurieri, 300 de potcovari, îngrijitori de păsări de vînat şi cîini de vînătoare, cei care se ocupau de păstrarea, în diferite cămări, numite kiler (în româneşte – cheler), a diverselor feluri de alimente, precum pîinea, zahărul, şerbeturi etc., iar 300 de bostangii aveau grijă de grădinile din serai şi din harem.

De asemenea, în timp ce unii pregăteau ghiaţa de pus pe masa padişahului, prepararea halvalei era treaba halvagiului, care îşi desfăşura activitatea alături de bucătari.

Nu mai vorbim de alţi slujbaşi aflaţi la dispoziţia sultanului, printre aceştia numărîndu-se croitori, cizmari, bijutieri, iar bărbierii abia aşteptau un semn pentru a-şi îndeplini obligaţiile.

,,Noaptea, scrie N. Iorga, odabaşii pregăteau din timp iatacul indicat de padişah – el (fiind vorba de sultanul Suleyman Magnificul) nu dormea niciodată, în fiecare noapte, în acelaşi loc, din precauţie -, iar ziua, sultanul Suleyman se odihnea sprijinit pe cîte 4 perne, aflate pe cele două sofale acoperite cu brocart şi împodobite, una cu aur şi alta cu argint. Noaptea, iatacul unde dormea avea 3 saltele, două umplute cu bumbac, iar una cu pene de păsări, totul fiind acoperit cu catifea roşie. Vara se acoperea cu un cearşaf din tafta roşie, în timp ce iarna punea peste el o blană neagră de lup… La culcare, se aprindeau unul sau două candelabre de argint, care stăteau în cele două părţi ale iatacului, dar care nu deranjau ochii celui care dormea, iar în jurul iatacului se trăgeau perdele, încît nu se vedea nimic în interior“.

Eunucii erau aleşi dintre tinerii care arătau cît mai urît posibil, pentru a nu atrage atenţia femeilor din harem. Se spune că aceştia trebuiau să fie negri de tot, cu tenul tăbăcit, cu dinţi rari şi buze groase, iar nasul să fie turtit, pentru ca femeile din harem să evite apropierea de ei. Unii dintre eunuci proveneau din lumea celor ,,albi“, iar alţii, dintre cei ,,negri“, fapt pentru care, în haremul sultanilor otomani, aceştia erau împărţiţi în ,,eunuci albi“ şi ,,eunuci negri“. Toţi aceştia simţeau nevoia unor alinări în anturajul femeilor, existînd unele mărturii despre relaţiile dintre eunuci şi femeile din harem.

Se spune că o ,,sclavă“ scoasă din harem, căsătorindu-se cu un bărbat normal, a divorţat de acesta numai după o săptămînă, pe motiv că acesta nu-i oferea satisfacţia pe care o simţea cu eunucii din Harem. ,,Noi – declarase ea – n-am găsit la voi plăcerea pe care o simţeam cu eunucii negri“.

* * *

Printre ,,sclavele“ care aveau să joace un rol deosebit de important nu numai în viaţa de harem, dar şi în Istoria Imperiului Otoman, în general, s-a numărat şi cadîna cunoscută sub numele de Hurrem-sultan, asupra căreia merită să zăbovim mai mult, tocmai pentru a explica, pe cît va fi posibil, condiţiile istorice, precum şi împrejurările speciale care au favorizat afirmarea ei atît în lumea otomană, cît şi pe plan internaţional. Pe lîngă frumuseţea şi talentul ei personal de a se descurca în faţa unor situaţii mai mult sau mai puţin complicate, ea a reuşit să-l vrăjească pînă şi pe ,,Marele Turc“, sultanul Suleyman Magnificul, cel mai mare sultan al Imperiului Otoman, în existenţa lui de mai bine de 600 de ani.

Publicul românesc a aflat cîte ceva despre sultana Hurrem din serialul TV care s-a bucurat de un mare succes, chiar şi protagoniştii rolurilor principale căpătînd numele sultanului Suleyman Magnificul şi al primei-cadîne a sa – Hurrem-

sultan, personaje istorice reale din Secolul al XVI-lea.

Într-adevăr, în timp ce sultanul Suleyman Magnificul, moştenind de la tatăl său, Selim I (m. 1520), un teritoriu vast şi bogăţii imense, ducea mai departe cuceririle Imperiului Otoman, atît spre Orient, cît şi spre centrul Europei, sultana Hurrem, la rîndul ei, cucerea inima ,,Marelui Turc“, dominîndu-l pînă la moartea ei, care va surveni în anul 1558.

De altfel, în Istorie s-au mai văzut astfel de femei, cuceritoare ale inimilor unor bărbaţi celebri, printre care se numără, de pildă, Cleopatra, Josefina lui Bonaparte ş.a.

Tot astfel, sultanul Suleyman Magnificul, cel mai mare suveran al Imperiului Otoman, la rîndul său, avea să fie dominat de o ,,sclavă“, ajunsă la rangul de ,,prima-cadînă“ în haremul său.

Potrivit unor relatări, Hurrem ar fi fost fiica unui preot din ţinuturile de margine ale Ucrainei sau ale Poloniei, avînd numele de origine Alexandra Lisowska. Fiind capturată, de tînără, într-una din incursiunile tătarilor în teritoriile respective, ea fusese dăruită haremului aparţinînd sultanului Suleyman, fie înainte de urcarea acestuia pe tron (1520), fie cu prilejul întronării lui (L.P. Peirce, ,,Harem…“, trad. turcă, Istanbul, 1998). După Hammer, autorul unei vaste Istorii a Imperiului Otoman, ea s-ar fi numit Roxelana. (E posibil ca ea să fi fost moldoveancă, urmaşă a tribului dacic al roxolanilor – nota red.)

De altfel, acestei tinere i se atribuie şi multe alte origini, asupra cărora nu este cazul să mai insistăm în rîndurile de faţă, acceptînd-o ca atare. Există, însă, şi cîteva scrisori pe care sultana Hurrem le-ar fi trimis regelui Poloniei, fapt ce ne-ar putea oferi unele indicii şi în privinţa originii sale.

De asemenea, pornindu-se de la data naşterii primului ei copil (Mehmed – 1521), se presupune că ea s-ar fi născut în jurul anului 1500. Oricum, acest personaj va rămîne în Istorie sub numele de Hurrem, în sensul de ,,purtătoarea de veselie“, sau ,,aducătoarea de satisfacţie“. În reclamele de prezentare a Palatului Topkapî, ea apare, de obicei, sub numele de Roxelana.

* * *

Desigur, la început, ea se pierdea în mulţimea celorlalte tinere ,,djariye“ din harem, dar, în scurt timp, reuşind să se facă remarcată, a fost prezentată sultanului, iar după naşterea primului copil, devenind haseki, în sensul de ,,veche“, sau ,,mamă de copil“, ea îşi consolidează din ce în ce mai mult poziţia în faţa ,,Marelui Turc“, dominîndu-l chiar, prin toate mijloacele, pentru a-şi atinge scopurile pe care şi le propunea, în funcţie de împrejurări.

De fapt, la naşterea prinţului Mehmed (1521), sultanul era deja tatăl unui alt fiu (Mustafa), de la o altă femeie, de origine caucaziană după cîte se pare, avînd numele de Mahidevran. Aceasta îl născuse pe primul moştenitor (şehzade) în anul 1516, cînd Suleyman nu devenise încă sultan.

* * *

Sultana Hurrem, în calitatea ei de haseki, la fel ca şi Mahidevran, avea să intre cu aceasta într-un conflict pe viaţă şi pe moarte, ambele căutînd, prin toate mijloacele, să-şi promoveze odraslele pentru ocuparea tronului otoman, în cazul în care acesta ar rămîne liber, dintr-un motiv sau altul, fiind conştiente, totodată, şi de faptul că, în caz contrar, fraţii rămaşi fără tron vor fi sacrificaţi în numele integrităţii Imperiului Otoman, indiferent de mama din care proveneau aceştia.

La început, rivalităţile dintre cele două haseki erau domolite mai ales de valide-sultan, mama sultanului, dar, după întoarcerea lui Suleyman din expediţia de la Mohacs (1526), tensiunile n-au mai putut fi ţinute în frîu. Văzînd influenţa crescîndă a cadînei Hurrem asupra padişahului, Mahidevran s-a năpustit asupra ei, reuşind să o desfigureze de-a binelea. Acest atac va stîrni, treptat, dispreţul sultanului faţă de agresoare, însă fiul lui Mahidevran rămînea principalul moştenitor la tron, susţinut fiind şi de marii

demnitari, inclusiv de sultana-valide, cea care conducea treburile haremului, după sultan, stăpînul de drept al acestuia. La un moment dat, mai precis în anul 1533, prinţul Mustafa va fi trimis – aşa cum cerea tradiţia – la Sangeacul cu reşedinţa în Manisa, lîngă Izmir, pentru a se instrui în arta conducerii Statului, sub supravegherea unor oameni experimentaţi, ceea ce îi sporea şansele în viitor, faţă de ceilalţi pretendenţi la tron.

Între timp, însă, după moartea sultanei-valide (mama lui Suleyman Magnificul şi văduva sultanului Selim I, din ginta hanilor tătari), haremul trecuse, potrivit tradiţiei, sub conducerea mamei prinţului Mustafa, sultana Mahidevran, rivala de neîmpăcat a lui Hurrem. În faţa unei asemenea situaţii, sultana Hurrem – prin tot felul de intrigi, dar, mai cu seamă, cucerindu-i inima ,,Marelui Turc“, ca mamă a 5 urmaşi ai acestuia (4 şehazdele – Mehmed, Selim, Baiazid, Cihangir – şi o fată, pe nume Mihrimah) – reuşeşte s-o îndepărteze din harem pe mama prinţului Mustafa, trimiţînd-o la Manisa, lîngă fiul ei, de unde nu se va mai întoarce niciodată la Istanbul. Ea va muri la Bursa, în condiţii destul de mizere, după uciderea fiului său, prinţul Mustafa, în urma unor intrigi urzite de sultana Hurrem, cu scopul de a deschide calea unuia dintre fiii ei spre tronul împărăţiei otomane.

Într-adevăr, deşi nu era iubită de femeile din harem, fiind cunoscută ca o intrigantă desăvîrşită, iar în popor circula zvonul că ea ar fi şi un fel de ,,djadî“ (adică ,,vrăjitoare“), Hurrem cîştiga tot mai mult loc în inima sultanului, consolidîndu-şi, astfel, poziţia în harem şi creîndu-şi condiţiile necesare realizării propriilor scopuri, prin îndepărtarea obstacolelor care îi stăteau în cale. Preocuparea fundamentală a sultanei Hurrem era, desigur, lichidarea, prin orice mijloace, a prinţului Mustafa, dar, în acelaşi timp, ea căuta să-l influenţeze, treptat, pe padişah, cu scopul de a-i diminua afecţiunea faţă de principalul moştenitor al tronului otoman. Dar, pentru aceasta, trebuiau îndepărtaţi, în afară de Mahidevran (mama lui Mustafa), mai întîi, susţinătorii prinţului, în frunte cu marele vizir Ibrahim Paşa (1523-1536) şi sultana-mamă (valide-sultan), care, la rîndul lor, foloseau toate toate mijloacele pentru a reuşi să-l distanţeze pe sultan de Hurrem. Numai că aceasta găsea, de fiecare dată, argumente convingătoare împotriva acuzaţiilor care i se aduceau. Mai mult decît atît, dar, contrar uzanţelor de atunci, sultana Hurrem reuşeşte chiar să-l determine pe ,,Marele Turc“ să încheie cu ea şi o cununie religioasă, eliberînd-o, în prealabil, de statutul de ,,djariye“, fapt de natură să sporească şi mai mult rolul acesteia în harem.

* * *

Am amintit deja că, la numai 1 an după plecarea prinţului Mustafa în provincie, murise şi sultana-mamă, iar Mahidevran fusese, şi ea, îndepărtată din harem, toate acestea deschizîndu-i sultanei Hurrem noi perspective pentru a-şi realiza scopurile urmărite. Ea îşi făcea deja planuri care vizau, pe de o parte, îndepărtarea principalului său adversar, marele vizir Ihrahim Paşa, devenit ginere al dinastiei otomane încă din anul 1524, şi, pe de altă parte, diminuarea treptată a afecţiunii sultanului faţă de principalul candidat la domnie.

* * *

Într-adevăr, începînd să îndeplinească rolul de ,,sultană-valide“ în conducerea haremului, Hurrem, prin tot felul de manevre, îl convinge pe Suleyman Magnificul să poruncească uciderea lui Ibrahim Paşa, în anul 1536, după întoarcerea acestuia dintr-o expediţie victorioasă în Orient, sub pretextul că marele vizir, urmărind să acapareze autoritatea padişahului, a crezut că poate face orice, chiar şi împotriva voinţei suveranului său.

În felul acesta, era înlăturat şi principalul susţinător al prinţului Mustafa la tronul otoman, sultana Hurrem netezindu-şi astfel, tot mai mult, calea, în vederea promovării propriilor sale şehazdele (urmaşi la tron).

* * *

De asemenea, în acest interval de timp, sultana Hurrem îl convinsese pe padişah să transfere şi haremul său, de la vechiul serai, la Palatul Topkapî, pe măsură ce se creau, aici, condiţii optime, tocmai pentru a fi la curent cu mersul evenimentelor, oricare ar fi fost ele, inclusiv influenţarea tuturor factorilor de decizie, în sensul dorit de ea, în frunte cu padişahul. Desigur, mutarea haremului dintr-un loc în altul avea să dureze ceva timp, dar, odată instalată în noul harem, sultana Hurrem dispunea, de acum, de toate posibilităţile de informare, ea urmărind îndeaproape şi atitudinea sultanului faţă de principalul candidat la tronul împărăţiei otomane (prinţul Mustafa), rămas aproape singur în calea ei.

Într-adevăr, sultana Hurrem avea nevoie de un mare vizir capabil să acţioneze potrivit planurilor sale în privinţa prinţului Mustafa, iar acesta a fost găsit în persoana vizirului Rustem Paşa, care devenise, între timp, ,,ginere“, prin căsătoria cu prinţesa Mihrimah, fiica lui Hurrem şi a sultanului Suleyman Magnificul.

* * *

În anul 1544, Rustem Paşa va fi numit mare vizir, ceea ce va înlesni realizarea planurilor sultanei Hurrem, de înlăturare a principalului candidat la ocuparea tronului, în cazul vacantării acestuia, într-un fel sau altul. Pe de altă parte, chiar şi Suleyman Magnificul dădea tot mai multe semne de distanţare faţă de prinţul Mustafa. De altfel, în anul 1542, acesta va fi transferat, de la Manisa, în interiorul Anatoliei, în locul său fiind trimis fiul mai mare al cadînei Hurrem, prinţul Mehmed, o asemenea decizie reprezentînd dovada clară şi a preferinţei ,,Marelui Turc“ însuşi.

Dar, soarta a făcut ca Mehmed să moară, la numai 1 an după ce a ajuns la Manisa (în anul 1542), iar în locul lui avea să fie trimis, de această dată, cel de-al doilea şehzade, prinţul Selim, ceea ce indica şi mai clar preferinţele sultanului Suleyman pentru fiii pe care îi avea cu sultana Hurrem.

Pe de altă parte, în acest interval de timp, troica formată din marele vizir (Rustem Paşa), soţia lui (Mihrimah) şi mama acesteia (sultana Hurrem) îşi lua toate măsurile pentru evitarea oricărei suspiciuni în cazul eliminării prinţului Mustafa, care ajunsese la vîrsta de 37 de ani, dacă nu şi mai mult.

În anul 1553, cînd marele vizir Rustem Paşa fusese desemnat ca serdar suprem în expediţia din Orient, în timp ce înainta spre hotar, acesta a trimis o scrisoare la Istanbul, în care îi comunica sultanului Suleyman Magnificul că oastea nu-l mai vrea drept conducător pe bătrînul padişah, atunci, în etate de 60 de ani, şi că-l preferă, în locul lui, pe tînărul Mustafa, ceea ce, desigur, punea în pericol nu numai tronul padişahului, ci însuşi viitorul ,,Marelui Turc“. Or, sultanul Sulyman era destul de matur cînd, în anul 1512, tatăl său, Selim I, îşi detronase părintele (Baiazid al II-lea), pentru a se aşeza pe tronul Imperiului Otoman. De asemenea, se spune că acesta l-ar fi şi otrăvit pe drumul său spre surghiun.

* * *

Confruntat cu astfel de evenimente, sultanul, fără să stea prea mult pe gînduri, după ce a obţinut o sentinţă religioasă (fetva) de la Marele Muftiu, a pornit la drum. Odată ajuns în apropiere de Konya, în centrul Anatoliei, porunceşte uciderea fiului său (Mustafa) – care a fost strangulat chiar într-un cort de campanie -, provocînd, astfel, o adevărată furtună atît în rîndul oastei, cît şi în rîndul populaţiei. Principalii complotişti ai unei asemenea fapte erau consideraţi cei din troica amintită, dar nici padişahul nu se putea pune la adăpost de acuzaţii, însuşi tronul său fiind puternic zruncinat. Pentru a tempera spiritele revoltate, a trebuit să fie mazilit Rustem Paşa, iar în funcţia de mare vizir a fost numit Kara-Ahmed Paşa, tot un ginere al dinastiei otomane, dar, şi el, un mare admirator al prinţului ucis. De această dată, se punea, însă, problema alegerii dintre ceilalţi 2 fii ai sultanei Hurrem – prinţii Selim şi Baiazid -, care începuseră deja să concureze între ei, avînd în vedere şi vîrsta înaintată a tatălui lor, Suleyman Magnificul. Sultana Hurrem nu a apucat să vadă sfîrşitul acestei rivalităţi fratricide, ea murind în anul 1558. Ulterior, fiind învins, Baiazid a fost nevoit să fugă în Iran, dar, la insistenţele sultanului, dar mai ales ale prinţului Selim, cadavrul său va fi adus de acolo, în anul 1561, împreună cu coşciugele celor 4 fii ai lui. Acest lucru avea să provoace, din nou, oprobriul poporului, chiar şi împotriva sultanului Suleyman Magnificul, în acelaşi timp, însă, supuşii săi blestemînd-o pe Hurrem, femeia care, prin faptul că reuşise să domine sentimentele ,,Marelui Turc“ şi să-i influenţeze deciziile, era considerată principala cauză a tuturor acestor tragedii.

(va urma)

MUSTAFA ALI MEHMET

COMENTARII DE LA CITITORI