Fruntaşi în lume la vînzători de neam şi ţară

in Tabletă de scriitor

Vremea se pare că se va schimba de la noapte. Se zice că va ploua. Sau va ninge. Pronosticuri, că de ştiut, nimeni nu ştie cum va fi! Oricum, Europa trece prin momente de groază.

Nu mă interesează internauţii, eu am lumea mea… Şi cred în socializare faţă în faţă, individ cu individ. Ŕ propos, mă tot minunez cît de mult au degradat omenirea – tableta, telefonul mobil, internetul!

Eram la ţară, la chilia mea de la Băneasa, din Giurgiu… Două sătence, la a doua sau a treia casă de locuinţa mea au tot vorbit, vreme de jumătate de ceas, la poarta uneia din ele. La despărţire, numai ce o aud pe una că-i zice cu un rîs isteric celeilalte:

– Vezi, fa, cum ajung acasă, intru pe net şi am să-ţi spun ce mai fac.

Era o femeie între două vîrste şi, culmea, stătea la zece case depărtare de surata ei, de care tocmai se despărţise… Ce vremuri! Ce lume! Îmi vine să strig în gura mare: Doamne, ce caut eu pe această lume în care nu mai sînt modele şi valori autentice, în schimb, e invadată de lichele, de lălăituri de doi bani, în emisiuni televizate de proastă calitate… Şi s-a ajuns aici fiindcă aşa s-a vrut din afară, iar oamenii slabi de înger au căzut în capcanele mizeriei umane.

Ce păcat! Românii erau veseli!… Acum, dintr-o ţară de basm, am ajuns o gloată de speriaţi, o adunătură de n-ar mai fi! Acum îl înţeleg pe bietul bădia Mihai Eminescu, care ajunsese la disperare, dorind să rupă orice legătură cu lumea meschină, urîtă, în care trăia, populată cu indivizi puşi pe căpătuială, şi să plece la mînăstire. Politicienii se încaieră şi vorbesc despre starea gravă în care ne găsim, de parcă eu aş fi vinovat de tot ce s-a petrecut în ţara asta. Parcă eu aş fi fost în fruntea ţării. Ce lume politică mizerabilă! Ştiu ei oare că bolnavii, neavînd bani pentru tratament, îşi doresc mai degrabă să moară? Ştiu ei că oamenii nu au lemne pentru foc şi îngheaţă în casă de frig, în toiul iernii, pentru că şmecherii au luat pădurile noastre cu pămînt cu tot? Că aproape nu mai există o palmă de pămînt care să producă pîine pentru români? Ştie oare românul că el are cel mai bun şi mai roditor pămînt din lume? Ştie că străinii cară grîul dătător de pîine albă în ţările lor, pentru că-l cumpără la preţuri de nimic, iar el, bietul român, e fraierit cu un salariu de nimic?

Uite aşa am devenit fruntaşi în lume la vînzători de neam şi ţară, primind în schimb promisiuni deşarte. Ştiu că voi fi catalogat ca naţionalist, că mi-am pierdut minţile sau mai ştiu eu ce… Că românul, în sărăcia sa, nu vrea să vadă cu ochii săi realitatea, ci firimiturile scăpate de stăpînii lui printre degete. Cu toate acestea, nu m-am îndepărtat de brazda de pămînt străbună, de neamul meu, ci m-am îngrijorat mai mult pentru ea; de aceea o cînt şi o plîng în acelaşi timp.

Cum a ajuns biata Românie! Ca o femeie bătută mereu de bărbatul ei beţiv şi alungată în miez de noapte în ploaie şi frig, înfometată şi cu ochii plini de lacrimi.

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

Păreri și opinii