Galerie de portrete în mişcare liberă

in Polemici, controverse

Parcurgînd monumentala „Istorie a Literaturii Române de la Origini pînă în Prezent”, a lui George Călinescu – fie ca un cercetător al fenomenului literar românesc în evoluţia sa, fie ca simplu învăţăcel în ale literelor – nu poţi să nu încerci adevărate revelaţii estetice în fata binecunoscutelor virtuţi de portretist ale scriitorului-critic.
Spre edificare, reproducem cîteva tuşe de portret, din nenumăratele care dau o viaţă aparte lucrării, surprinzătoare prin fineţea observaţiei şi neconformismul abordării sau, pur şi simplu, amuzante prin amănuntul anecdotic, uneori intrat în legendă.
I.L. Caragiale
pag 5 galerie 1
Şt.O. Iosif l-a văzut la Ateneu, într-o sală goală, cerînd cu parapon: „Daţi-mi o ţigare, frate”, după ce constatase maliţios: „Sîntem în familie, carevasăzică!”. La o altă conferinţă, în care o ceată pusă de Macedonski începu să-l fluiere, Caragiale, prevenit se vede, scoase un ţignal din buzunar şi se fluieră pe întrecute cu publicul, pînă îl potoli, apoi ieşi cu o încheiere superbă: „Da, domnilor, sînt satisfăcut. Conferenţiar fluierat de public s-a mai văzut, dar public fluierat de conferenţiar, nu cred”.
Circulă o anecdotă, în orice caz plină de spirit, asupra unei audienţe la rege: „Majestate, o să vă rog să mă împrumutaţi cu o mie de lei…”. „Regele nu împrumută, regele dă…”. „Dar Caragiale nu ia, Caragiale numai împrumută”.
Al. Macedonski
pag 5 galerie 3
Pe copiii săi Alexis, Nikita, Pavel, Constantin, Anna (nume în genere de mari duci ruşi) îi strînge în jurul unui pom de Crăciun şi le împarte jucării simbolizînd bunurile lumii: ,,Pentru tine, Alexandre, dragul tatei, fiul meu mai mare, iată un cal – dar ce cal! E roib, cum îţi place ţie, şi nu te uita că şeaua lui e de hîrtie, pentru că eu zic că e de catifea. Şi nu te uita că această şea nu e cusută cu fireturi, pentru că eu îţi spun că sînt fireturi pe dînsa şi că e muiată în aur”.
Este de remarcat că acest om orgolios peste marginile îngăduite, pînă acolo încît să pară un cabotin, n-are deloc egoismul indivizilor înrăiţi de insuccese. El este un soţ iubitor şi un părinte sentimental, un bărbat plin de candoare, dispreţuind desfrîul şi ruşinîndu-se de indecenţe, care izbuteşte a converti la sublima lui necuminţenie pe toată familia şi a-şi face din odraslele sale discipoli fanatici de cenaclu.
Calistrat Hogaş
pag 5 galerie 4
Hogaş e timid, paralizat de respect pentru clasici, şi nu îndrăzneşte să scrie decît la bătrîneţe, după lungi examene de conştiinţă. Omul care a corectat mii de teze e sever cu sine însuşi. Boema lui se adaptează mediului în care trăieşte. E maniac la modul sublim. Sub gîtul lui gol, ca al unui condamnat la moarte căruia i s-a tăiat gulerul, atîrnă o enormă lavalieră neagră. Se culcă pe la opt seara, se scoală către miezul nopţii, scrie cîteva ore, la trei se culcă, la cinci jumate, cu găinile, se scoală, mănîncă pantagruelic, apoi porneşte la şcoală. Pe stradă, vară, iarnă, merge numai în surtuc, rar cu o pelerină pe umeri, vara îşi pune
opinci în picioare şi, cu bocceaua la spinare şi într-un costum iverosimil, o ia la picior spre munţi.
Dimitrie Anghel
pag 5 galerie 2
El e de o gelozie arabă şi, la simpla impresie că o recenzentă n-a cruţat suficient literatura nevestei (Natalia Negru), aruncă furibund ocara, tot din lumea florilor, ,,vîzdoagă”. Lovea femeia cu o floare. Oricîte vini s-ar pune în sarcina femeii, este vădit că fanaticul erotic ce furase soţia prietenului fără apărare (Şt.O. Iosif) nu era un om comod. O ţinea închisă cu cheia în casă, nu voia să meargă nicăiri, nici să primească pe nimeni; provoca lumea la duel. În cele din urmă, chinuit de pasiune nesatisfăcută, se sinucise (1914). La înmormîntare, o doamnă patriotă strigă femeii fatale, poate fără vină: ,,Mizerabilo care omori pe toţi oamenii mari ai ţării!”.
Mateiu I. Caragiale
pag 5 galerie 5
Se putea vedea acum cîţiva ani, trecînd prin Piaţa Sf. Gheorghe, un bărbat care, prin înfăţişarea lui, atrăgea numaidecît atenţia. Era iarnă uscată, cu zăpadă scîrţîietoare sub picioare. Bărbatul, cam între 45 şi 50 ani, era drept, părea solid şi osos, dar nu gras. Fusese probabil mai slab şi, acum, prin vîrstă, căpătase acea demnitate de volum a oamenilor maturi. Faţa rasă era contractată, prin lăsarea muşchilor obrajilor în jos, într-o morgă solemnă. Pentru anotimp era invederat insuficient îmbrăcat, deşi se părea că nu lipsa, ci dorinţa menţinerii unei ţinute uniforme determina această alegere. Purta pe cap un melon, aşezat rigid ca un semi-ţilindru, pe trup, un pardesiu sau un demi-palton uşor. Ghetele subţiri, corecte, încheiate anacronic cu nasturi, călcau de-a dreptul în zăpadă. Melonul şi demi-paltonul băteau în verdele lucrurilor prea vechi, prea lustruite, deşi ţinuta omului era de o corectitudine înţepată, de mare gală. Contrastul între acest om ciudat şi restul trecătorilor era aşa de izbitor, încît te gîndeai pe dată la un boier scăpătat, inadaptabil, la unul din acei aristocraţi arheologici şi plini de ceremonii, care înfruntă mucegaiul anilor şi pe care Cocteau i-a văzut în jurul împărătesei Eugenia de Montijo. Totuşi, ceva nu admitea în totul această ipoteză. Deşi cu privirea cultă, rafinată, omul era prea rigid în protocolul mersului său ca să fie un aristocrat pur sînge. În lăsarea în jos a fălcilor sale era o afectare rece. Nu puteai să nu te gîndeşti atunci la unul din acei servitori bătrîni de mare aristocraţie, ei înşişi cu arbore genealogic dovedind puritatea vocaţiei lor ancilare, dintre acei servitori care sînt luaţi de vulg drept stăpîni, în vreme ce stăpînii, prin falsa lor neglijenţă, sînt luaţi drept servitori, şi care cer informaţii asupra caselor în care urmează să se angajeze, ca nu cumva să decadă din treapta lor.
Eugen Lovinescu
pag 5 galerie 6
Aşa cum eşti sigur că intrînd la ora cinci la oficiul poştal vei găsi la ghişeu acelaşi impiegat de serviciu, timp de douăzeci de ani, intrînd la E. Lovinescu la aceeaşi oră puteai fi sigur că-l găseşti pe acelaşi scaun la birou. Pentru a pătrunde, nici o anticameră: băteai şi intrai ca într-un oficiu public. Trebuia totuşi să motivezi vizita printr-o noutate, printr-o ştire literară. E. Lovinescu era lacom da cancanuri, de anecdote, de micile scandaluri ale literaturii. Totul îl interesa în cel mai înalt grad, îi smulgea exclamaţii de mirare prefăcută, cu ajutorul cărora scotea un supliment de amănunte adevărate sau inventate. Şi cum pe la aceeaşi oră se perindau toţi obişnuiţii cenaclului, ştirea se răspîndea fulgerător, trecînd ca o scînteie de la unul la altul prin această formulă: „Ei, maestre (aşa zicea criticul în glumă tuturor), nu ştii cine a fost adineaori la mine… cutare… nu ştii ce mi-a spus… etc… etc.”.

(Selecţie întocmită de ELISA MADOLCIU)

COMENTARII DE LA CITITORI