Galerius, dacul ajuns împărat

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Un păstor de pe Dunăre, pe tronul Romei, sună frumos şi poate fi un motiv de mîndrie că poporul nostru, format în Curbura Carpaţilor, l-a dat pe Galerius ca general al lui Diocleţian şi, apoi, ca împărat al Romei (305-311 d.Chr.).

În Serbia, la circa 100 km de la Podul lui Traian de pe Dunăre, se află Muzeul Naţional din Zaicear. Am fost îndrumaţi acolo de fraţii noştri vlahi de peste Dunăre, care, după cum spun ei, în curînd îşi vor uita originea. ,,Dar noi, aici, vorbim româneşte!”, ne spun oamenii, cînd află că eşti de-al lor.

În sălile elegante ale Muzeului, visul de mărire al lui Galerius străluceşte orbitor. ,,Palatul de la Gamzigrad a fost cu adevărat luxos. Chiar pea luxos, după părerea unora”, ne informează ghidul.

Născut la Felix Romuliana, Galerius, după ce a ajuns împărat, şi-a construit o reşedinţă somptuoasă în acest loc, care făcea parte din Dacia Ripensis, pentru a-şi venera mama. În anul 305 d.Chr., Galerius era Cezar, al doilea om din jumătatea cea mai importantă a Imperiului Roman. Doar Diocleţian, protectorul său, se mai afla, pe atunci, între el şi zei. Dar mîna forte în imperiu era Galerius. ,,La sfîrşitul Secolului III izbucneşte un război cu perşii, care încearcă să recucerească părţi din Mesopotamia. Graniţele de est ale imperiului erau sub asalt, iar Galerius şi-a mutat tronul la Salonic, să se ocupe personal de conducerea luptelor. Războiul a durat un an şi jumătate şi s-a încheiat cu o mare victorie a lui Galerius. Mesopotamia întreagă devenea parte a Imperiului Roman”, ne explică Saşa Marianovici, amabilul nostru ghid.

Cînd se pune problema succesiunii la tron, împăratul Diocleţian îl alege, dintre toţi generalii săi, pe Galerius. Nu a stat nici o clipă pe gînduri, considerînd că acesta merita tronul mai mult ca oricare altul dintre demnitarii din jurul său. Mai tîrziu, la scurt timp după victoria împotriva perşilor, Diocleţian se retrage, iar Galerius e proclamat împărat. În fine, devine ,,Augustus”. E cel mai puternic dintre cei ce conduceau vastul imperiu, care se întindea din Britania pînă în Mesopotamia.

Informaţiile repetate despre originea dacă a împăratului Galerius, prezentate în scrierile eruditului creştin Lactanius, constituie argumente importante pentru demonstrarea continuităţii dacilor la nord de Dunăre, la sute de ani după victoria lui Traian împotriva lui Decebal şi mult după retragerea aureliană. Departe de a fi eliminaţi de romani, dacii nu doar că au supravieţuit, dar, mai mult decît atît, ei aveau reprezentanţi în cele mai înalte ranguri, în viaţa politică şi militară a Imperiului Roman.

Nu pot să nu-mi pun o întrebare care, cred eu, este justificată: oare de ce nu se vorbeşte mai mult despre această lume traco-dacică din Secolele III-IV, prezentată în scrierile lui Lactanius? Un prim răspuns îl aflăm de la istoricul Ion Rus: ,,Interpretarea scrierilor lui au luat, la un moment dat, un aspect naţional-politic, întrucît demonstra clar dăinuirea elementului dac şi continuitatea daco-romană”. E motivul pentru care unii istorici maghiari – iar pe urmele lor, inexplicabil, şi unii istorici români – au tratat drept simple pamflete informaţiile rămase de la Lactanius. Iar dacă preocuparea, vădit tendenţioasă, a istoricilor maghiari, de a minimaliza orice element documentar în sprijinul existenţei şi continuităţii populaţiei autohtone daco-romane nu surprinde, atitudinea istoricilor români este, pur şi simplu, de neînţeles. ,,De altfel, faptul de a fi fost dac nici nu era o postură compromiţătoare pentru un împărat roman. Cred că Galerius se şi mîndrea că se trage din neamul lui Decebal”, afirmă istoricul amintit. Era clar că Romula (mama împăratului, pe care acesta o preţuia în mod deosebit) aparţinea populaţiei de baştină a Daciei ,,de peste Dunăre”, iar asta nu putea însemna, la acel moment, decît o populaţie daco-getică!

ANTON VOICU

COMENTARII DE LA CITITORI