Gelozie şi orgoliu

in Lecturi la lumina ceaiului

Anais Nin, marea prietenă a lui Henry Miller, constată cu umor în Jurnalul prin care şi-a cucerit celebritatea: „O femeie spune: sînt geloasă; un bărbat are nevoie de un sistem filozofic, de un volum de critică literară, de un roman, pentru ca să spună acelaşi lucru”. Sînt, aproape textual, cuvintele pe care i le-am spus lui Camil Petrescu, după lectura Ultimei Nopţi, spre hazul lui şi indignarea lui Mihail Sebastian.
Diferenţa de vîrstă dintre ei era anulată prin gravitatea, maturitatea lui Sebastian, printr-o anumită candoare, neastîmpăr juvenil, a lui Camil. Sebastian îl admira fără rezerve, lui Camil îi plăcea să fie admirat. Iubeau acelaş tip de femeie, şi pentru Ella, din Ultima Noapte, şi pentru Ann, din Accidentul, modelul, la distanţă de 10 ani, cu modificările inerente unor împrejurări diferite, este acelaşi. Drama lor, în viaţa sentimentală şi în transfigurarea ei literară, era o consecinţă logică a unei preferinţe certe, inconsecvenţa în faţa propriei alegeri, aceeaşi, înţelegerea între ei, aproape unică. Sub înfăţişarea lui ponderată, echilibrată şi calmă, Sebastian, cu 13 ani mai tînăr, purta în el o frămîntare ca aceea a mării, fără obiect, fără liman, poate şi presimţirea unui tragic destin. Pe cînd Camil nu-şi ascundea indignările, furia, tensiunea nervoasă, gata în orice clipă să protesteze, să se apere, să acuze, să atace.
Îi văd pe cei doi prieteni participînd la drama lui Swann, care pîndeşte o noapte întreagă în faţa ferestrei Odettei, convins că petrece cu de Forcheville, pentru ca, a doua zi, să vadă că se înşelase în privinţa ferestrei, că lumina era în geamul de alături. Fred Vasilescu, însoţit de Ladima, suferă şi el, ca un jupuit de viu, în faţa ferestrei Doamnei T. Fereastra era ca un jar în noapte.
„- Crezi că e cu cineva înăuntru?
– Nu ştiu, dar cîtă vreme e lumina aprinsă nu-mi vine să plec. Poate că e cu un bărbat, poate că e singură şi citeşte.
– Poate să fi uitat lampa aprinsă?
– Poate şi asta.
– De cînd eşti aici?
– De vreo două ceasuri.
În clipa aceea s-a mişcat o umbră la fereastră… S-au ridicat storurile, şi a apărut ea. S-a rezemat în coate pe chenar, şi-a aprins o ţigară. După ce a terminat ţigara, a plecat de la fereastră şi, fără să lase storurile, a stins lampa”. Nevinovată? Cu excepţia Doamnei T. (de care Fred Vasilescu fuge inexplicabil), femeile în opera lui Camil Petrescu şi Mihail Sebastian nu sînt nevinovate. Fiindcă, deşi revoltaţi împotriva exploatării şi a mîrşăviei, ei îşi aleg femeile din această lume, a belşugului uşor realizat; nu dintre victimele acestei societăţi, ci dintre beneficiarele ei. Nu de una dintre fermecătoarele lui eleve s-ar fi putut îndrăgosti Miroiu, eroul din Steaua fără nume, sau de vreo tînără profesoară (desigur că nu toate semănau cu Domnişoara Cucu), sau de vreo mică funcţionară din acel orăşel de provincie, ci de Mona, strălucitoare ca o stea, întreţinută de un bărbat elegant, spilcuit şi bogat. Eleganţi, spilcuiţi şi bogaţi sînt şi bărbaţii preferaţi ai eroinelor din piesele şi romanele lui Camil Petrescu: Celino, Gheorghiade şi cei ce petrec cu Emilia. Drama eroilor Pietro Gralla, Ştefan Gheorghidiu, George Ladima şi Octav, la fel ca şi drama lui Miroiu, nu este imprevizibilă în opera lor, ci dimpotrivă, căutată de ei.
Simone de Beauvoir spune, vorbind despre „mitul” femeii în lumea burgheză: „Categoriile prin intermediul cărora bărbaţii gîndesc lumea sînt considerate, din punctul lor de vedere, ca absolute. Ei nesocotesc aici, ca întotdeauna, reciprocitatea. Mister pentru bărbat, femeia este privită ca mister în sine”.
În „Proiect de roman” (apărut în Manuscriptum, Nr. 3/1974), Octav, care îi seamănă atît de bine lui Camil, chinuit de gelozie, îşi pune întrebări în privinţa tinerei fete, care vroia să devină actriţă: „De unde ia bani?”. „Mizeria de a şti că e întreţinută…”; … „de multe ori ea însăşi vorbea despre ea ca de o cocotă…”, căci atunci cînd el îi spune cu brutalitate: „Dragă, de aici înainte ar trebui să eviţi amorurile, aşa, prin surprindere”, ea nu se simte ofensată, ci – liniştită – îi răspunde: „Nici nu mă dau eu aşa”. Vulgaritatea răspunsului ţine oare de notaţia brută, neprelucrată, a acestui „Proiect de roman”, sau de spiritul de revanşă al autorului? Oricum, tot ce urmează, infamiile ei, geloziile lui, sînt în ordinea firească a lucrurilor. Orgolios, fără a-şi mărturisi gelozia, Camil Petrescu va spune prin gura lui Octav: „Înţelegi că, între 25 şi 35 de ani, sînt numai 3.650 de zile de trăit, pe care cele mai multe femei le petrec dansînd…”.
Sigur că nici Camil Petrescu şi nici Mihail Sebastian n-au cunoscut numai femei care-şi petreceau viaţa dansînd sau jucînd la ruleta Cazinoului din Sinaia. Dar mai ales acestea îi atrăgeau, şi „cele mai multe” nu înseamnă decît cele mai multe din lumea care îi fascina. (…)
Împotriva evidenţei, eroii lui Camil Petrescu – Ladima, Gheorghidiu, Octav – se întorc mereu la femeia care-i minte, îi înşală, dar pe care o iubesc. (…) Iar Sebastian notează în jurnalul lui: „Iubirea este în viaţa mea o ocupaţie secundară, şi de aceea, înfrîngerile mele, în această ordine, sînt fără consecinţe. Ce-i pasă unui campion de fugă, dacă cineva îl învinge la un meci de box?”… Comparaţia e frumoasă şi, mai ales, orgolioasă. Dar asta nu l-a împiedicat să sufere cumplit.
Pentru Camil Petrescu şi pentru Mihail Sebastian, amorul nu este orb. Ei se leagă la ochi ca în jocul de-a Baba-oarba dar, nepăstrînd regulile jocului, îşi smulg legătura, şi atunci lumina li se pare prea crudă, îi doare prea tare.
Din aceste dureri, însă, îşi vor scoate materia primă a operiei lor, atît de durabilă, de tulburătoare.
„Orice gîndire se judecă după ceea ce ştie să scoată din suferinţă, spune Albert Camus. În ciuda dezgustului meu, suferinţa este o realitate“.

CELLA SERGHI

COMENTARII DE LA CITITORI