George Bariţiu şi… ştiinţele tehnice (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Despre George Bariţiu (1812-1892), studiile monografice, lucrările de specialitate, manualele de istorie şi istorie a literaturii au reţinut îndeosebi meritele sale de om politic, publicist şi istoric, de luptător neobosit pentru ridicarea şi drepturile poporului român, fruntaş al Revoluţiei de la 1848, întemeietor al presei româneşti din Transilvania.

Mai puţin sau chiar deloc este cunoscut faptul că George Bariţiu s-a numărat printre promotorii studiului ştiinţelor exacte din ţara noastră, însăşi cariera profesorală începîndu-şi-o ca… profesor de fizică. Ştiinţelor exacte şi tehnice le-a rămas credincios şi în anii în care şi-a desfăşurat bogata activitate publicistică.

Înzestrat cu deosebite aptitudini, om de idei, dar şi spirit practic, bun organizator, George Bariţiu s-a interesat de diferite aspecte ale industriei şi tehnicii, făcînd loc, în paginile publicaţiilor pe care le-a condus, unui mare număr de articole consacrate acestor domenii, încercînd să găsească explicaţii asupra înapoierii economice româneşti din vremea să şi propunînd soluţii privitoare la crearea unei industrii naţionale, pe care o considera hotărîtoare pentru rezolvarea problemelor sociale, obţinerea şi menţinerea independenţei economice şi politice, dezvoltarea modernă a agriculturii. Iată, în continuare, cîteva dintre aceste semnificative idei, pe care ne-am propus să le evidenţiem în aceste rînduri.

Omul „biruie spaţiul şi timpul”

Chiar în primul număr al ,,Gazetei de Transilvania”, din 12 martie 1838, atrăgea atenţia că misiunea ziarelor româneşti era, între altele, „lăţimea ştiinţelor şi a cunoştinţelor, împărtăşirea ideilor la toate clasele de oameni”, formulînd, totodată, o valoroasă idee dialectică privind fenomenele din natură: „Nimic nu se pierde în natură, ci numai legăturile lucrurilor se schimbă, numai formele se mută”.

Paginile din aceşti primi ani de existenţă ai publicaţiei sînt pline de informaţii tehnico-ştiinţifice. Astfel, prezintă vapoarele cu aburi, dă informaţii despre proiectul construirii unui tunel sub Tamisa, despre dagherotipie, electromagnetism, arat mecanizat, maşina de calculat şi multe alte invenţii: „Cîte nu poate săvîrşi omul? Biruie spaţiul şi timpul… Ingeniul [ingeniozitatea] omului, cum se pare, nu cunoaşte hotară în viaţa aceasta”, fiind însă conştient de importanţa pe care o are în această privinţă învăţămîntul, întemeierea de şcoli, în care predarea ştiinţelor să aibă rol predominant: „Fără de şcoale – arăta, el într-un discurs rostit în 1837, ,,Cuvîntarea scolasticească” – aşa de temeinice şi bine organizate, după cum pofteşte trebuinţa veacului nostru, adevărata luminare şi înaintare nici nu se poate socoti”. Concomitent cu informaţiile de caracter tehnic, numeroase (chiar mai numeroase decît acestea) erau informaţiile şi articolele referitoare la industrie şi extracţia minereurilor. Anunţa, astfel, cu satisfacţie întemeierea de noi fabrici şi ateliere: fabrica de zahăr din Sibiu, diferite întreprinderi textile, de prelucrare a lînii, bumbacului şi mătăsii din Braşov etc. În 1840, publica un amplu articol referitor la extracţia minereurilor feroase şi întemeierea unei producţii autohtone de fontă şi oţel: „Fraţii Hofman mai înainte cu cîţiva ani înfipseră ochii asupra ţinuturilor din Hunedoara, unde, după cum ştim, afară de băi bogate de aur, se află şi altele, de metale nenobile. Dînşii apucară măsurile de a lucra băile după teoriile cele mai nouă şi înlesnitoare, nici nu fuseră mulţumiţi a scoate folos singur din vînzarea ferului nelucrat, ci tot acolea în loc aşezară mai multe făurii, în care să lucreze ferul (precum şi alte metaluri) aşa din ziua de astăzi felurimi de unelte neapărat trebuincioase, care mai înainte ni se aducea gata lucrate din ţări străine (Stiria ş.a.) – aflăm aici acasă”.

În continuare, Bariţiu anticipa utilizarea oţelului turnat, prezentînd avantajele acestei invenţii în construcţia de poduri suspendate: „În anii ceşti mai din urmă, aceiaşi fraţi Hofman şi Carol Madersbah, poftiţi de către magistratul Timişoarei, au şi aşternut planul pentru zidirea unui pod peste canalul de acolo. Tot aceşti bărbaţi zidiră şi podurile la Lugoj şi Mehadia, iar la zidirea podului de la Greţ [Graz] şi la cel din Viena au făcut concurs. E de însemnat însă cum că podurile isprăvite sau proiectate de dînşii nu sînt poduri compuse din lanţuri, ci poduri spînzurătoare, compuse din ţilindrii şi arcuri, toate din fer vărsat, şi după o teorie cu totul nouă, pînă acum nici într-o parte a lumii întrebuinţată”.

În articolele scrise pe tema industrializării se arăta conştient de necesitatea creării de cadre tehnice, prin folosirea unui învăţămînt tehnic de specialitate. Astfel, într-un articol din anul 1839, după ce deplîngea faptul că sîntem nevoiţi, în loc de a ne prelucra produsele, să le trimitem unor fabrici străine, pentru a ne reveni cu preţ împătrit, deoarece „Fabrici n-avem, domnilor!”, continua: „Pînă cînd nu vom avea şcoli reale, tehnice şi comerciale, între care negustorul şi toţi meşterii practici să-şi ia procopseala după trebuinţa meseriei sale, pînă atunci să nu nădăjduiţi vreun bine”. La acestea, adăugînd: „Pînă cînd ne zac băile de fier nelucrate şi noi aducem cuţite, coase, ace, încă şi cuie din ţară străină, pînă atunci eu nu voi să cred că sîntem săraci”.

„Industria… să fie a patriei”

Interesul asiduu al lui Bariţiu pentru tehnică nu s-a rezumat doar la activitatea publicistică, ci a îmbrăcat şi aspecte practice. În 1852, a devenit director şi coproprietar al Fabricii mecanice de hîrtie din Zărneşti. În legătură cu aceasta, pentru documentare, căutare de maşini şi tehnicieni, a făcut o călătorie în Ungaria, Austria, Boemia, Franţa, Elveţia, Belgia şi Olanda, fiind, ca şi Dinicu Golescu în 1824-1826, impresionat de civilizaţia apuseană. Valoroasele însemnări, publicate în ,,Gazeta Transilvaniei” şi, în continuare, în ,,Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, sub titlul ,,Suvenire din călătoria mea”, cuprind şi cîteva prezentări de realizări tehnice din străinătate, precum podul suspendat din Budapesta, proiectat de un inginer englez. Se arată întristat de faptul că şcolile din Ungaria sau Transilvania „n-au produs pînă acum măcar un arhitect genial care să cuteze a lua asupră-şi clădirea unui asemenea pod, un inginer care să aibă ştiinţa de a face planuri de importanţă mai mare, cum drumuri de fier şi altele ca acestea, mecanici care să ia asupra lor lucrarea şi gătirea de maşinării mai complicate”. De aceea – urmează el – pentru fiecare construcţie mai importantă, trebuie să vină cineva din străinătate „ca să ducă cu sine şi preţul ostenelii, şi gloria numelui”.

În acest context, se arăta preocupat de ridicarea unor cadre bine pregătite tehnic şi din rîndurile naţiunii române din Transilvania, conştient că numai astfel se vor putea pune bazele unei adevărate independenţe economice; ridicîndu-se împotriva privilegiilor feudale, care opreau poporul român de la învăţarea meseriilor şi intrarea în industrie. Industria – arăta el – nu trebuie să mai fie „restrînsă la mîini privilegiate monopole… ci să fie a patriei, iar nu a unei naţiuni sau mai bine a unei clase privilegiate, dacă este să scape din prinsoarea ce o apasă de veacuri”.

În articole precum ,,Cărbunii de peatră în Transilvania”, „Milităria” ş.a. îi îndemna pe tinerii români să îmbrăţişeze ocupaţiile industriale, deoarece, în viitor, „chiar cu o cultură foarte raţională a pămîntului, nu vor putea trăi numai din agricultură”.

Preocupările şi lupta pentru promovarea ştiinţelor tehnice le-a continuat şi ca membru al Academiei Române. În ,,Analele Societăţii Academice Române 1877-1878”, de pildă, publica un memoriu – ,,Noţiuni relative la economia socială şi la istoria civilizaţiunei în Transilvania” – în care trata amplu şi cu competenţă construirea drumurilor în pasurile din Carpaţi, ce trebuiau să faciliteze legăturile între pămînturile româneşti: „Pînă pe la an 1840, construirea de drumuri aşternute, artificiale, printre munţi era considerată ca o specie de trădare a patriei”, arăta el, precizînd că unele dintre aceste drumuri, deşi începute de zeci şi chiar sute de ani, nu erau nici unul terminat (Turnu Roşu-Cîineni, Timiş-Cîmpina „abia s-a terminat pe la 1862, dară şi atunci nu prea bine”, Pasul Bran-Cîmpulung „se lucrează de la 1854”, Pasul Oituz, „improvizat de trupele ruseşti intrate în anul 1849 în Transilvania, se pare că ar aştepta ca să-l continue tot acele trupe”, Pasul Buzăului „se află tot în starea în care fusese pe cînd a intrat oastea lui Mihai-eroul pe acolo”). Legat de transporturi, se dovedea deosebit de interesat de viitorul căilor ferate, numărîndu-se printre membrii delegaţiei trimise la Viena pentru a interveni ca linia ferată Viena-Bratislava să îşi continue traseul şi în Transilvania, prin Pesta, Arad, Sibiu, Braşov; insista, totodată, pentru realizarea legăturilor feroviare cu România.

(va urma)

Prof. univ. dr. ing. HORIA COLAN

(Text reprodus

din ,,Magazin istoric”, iulie 1990)

COMENTARII DE LA CITITORI