GEORGE ENESCU ŞI „EUFONIA PATRIEI“…

in Poeme

Pronunţînd numele lui George Enescu

Îl pronunţ pe acela al unui uriaş creator,

Al unui fascinant violonist, al unui nobil pianist

Al unui dirijor sobru şi profund

Şi, mai ales, al unui artist cetăţean,

Pentru care, „patria ca meditaţie”

A fost marele izvor al inspiraţiei sale…

 

Cît de mult a iubit acest orpheu moldav

Clasicismul nostru, folclorul românesc şi

Puritatea sa, spunînd cu o dezarmantă sinceritate:

– ,,Cu cît o melodie populară e prezentă

Mai simplu, cu atît mai viu străluceşte

În toată frumuseţea ei“…

 

A pledat pentru autenticitatea operelor de artă

Şi nu s-a sfiit a accentua că

– „Numai după ce multe, cît mai multe

Temperamente, cu adevărat artistice, vor

Vibra sincer în faţa mediului românesc,

Se va putea spune că muzica lor are

Un caracter care ne este

Propriu”…

 

A susţinut, cu tărie, ideea

Potrivit căreia

„Compozitorul român va putea

Să creeze paralel cu muzica populară,

Dar prin mijloace absolut personale,

Lucrări valoroase, asemănător caracterizate”.

 

A-ţi iubi Ţara înseamnă, pentru olimpianul

George Enescu, a iubi toate popoarele lumii,

Care prin lumea frumosului se vor înfrăţi

Şi, de aceea, adesea sublinia sensul sublim

Al cuvintelor:

„Muzica este graiul în care se oglindesc,

Fără putinţă de prefăcătorie,

Însuşirile sufleteşti ale omului,

Ale poporului”…

 

Iată de ce socotesc eu

– Imnograf byzantin –

Că Moldoveanul

Născut în „Spaţiul poeziei eminesciene”

Nu a greşit, cînd spunea:

– „Dumnezeu a dăruit

Românilor

Bucuria de a «melodia»

Doine, baladele

«Mioriţa», «Meşterul Manole»,

«Toma Alimoş» şi

Cîntece de dragoste şi pace,

Sub cerul, cu limpezimi de infinit,

Al armoniei,

Cu virtuţi

Consolatoare”…

 

 

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI