Gheorghe Dumitrescu – un compozitor pe nedrept uitat

in Alte știri

 

Gheorghe Dumitrescu este unul dintre maeştrii reprezentativi ai componisticei româneşti, afirmat plenar în contextul generaţiei post-enesciene. Fără a-i minimaliza muzica de cameră şi simfonică, voi reliefa, cu emoţie, opusurile lui corale, vocal-simfonice şi de operă, avînd în vedere că Gheorghe Dumitrescu a fost, este şi va rămîne un compozitor foarte personal de lucrări în care cantabilitatea celui mai expresiv instrument – vocea umană – domină toate orizonturile! Fără exagerare, susţin că el poate fi socotit creatorul operei şi oratoriului modern, în arta noastră sonoră, iar în acest sens se cuvine a evidenţia oratoriile „Tudor Vladimirescu”, „Griviţa noastră”, „Din lumea cu dor”, precum şi operele „Ion Vodă cel Cumplit”, „Decebal”, „Răscoala”, ca să citez doar cîteva titluri din bogata listă a compoziţiilor acestui atît de fecund artist.

Limbajul lui Gheorghe Dumitrescu – creator de tip neoromantic -, ca şi al fratelui său, Ion Dumitrescu – creator de tip neoclasic -, este puternic ancorat în cîntecul popular din România, dar mai cu seamă în cel din regiunea sa natală, minunatul pămînt al Horezului. Acest tărîm este „paradisiac”, purtîndu-te cu gîndul la domniile lui Constantin Brâncoveanu şi Matei Basarab. Gheorghe Dumitrescu a preferat armonia modală diatonică, însă, în unele piese, ample – cum ar fi „Simfonia a II-a” şi „Simfonia a III-a” -, autorul lor a generat şi armonii neomodale, de un accentuat cromatism, situat la confluenţa cu „totalul cromatic” de tip schönbergian. Ritmica este, de obicei, simetrică. Uneori se observă, însă, preferinţa pentru ritmurile asimetrice, de 5 şi 7 timpi. Viziunea lui componistică este una armonică, iar orchestraţia ne apare masivă, în consonanţă cu o arhitectură sonoră ce tinde spre monumental. În acest fel am definit şi limbajul baladei „Meşterul Manole”, în care Gheorghe Dumitrescu reliefează ideea sacrificiului pentru triumful operei de artă autentică. Dragostea de ţară şi problematica istorică sînt cele două teme principale ale esteticii sale, de compozitor de orientare neoromantică. Spiritul dramatic este prezent în muzica sa, adesea acesta transformîndu-se într-un răscolitor tragism. Interpretîndu-i moştenirea muzicală, pot spune despre muzica sa că este luminoasă şi plină de vigoare, iar în stil „călinescian”, voi accentua versurile conform cărora „Furtuna care smulge chiar cedrii din pămînt/ Şi ploaia nu vor sparge acest aşezămînt!”.

DORU POPOVICI

P.S.: După anul 1990, nu i s-a interpretat nici o compoziţie, artistul intrînd într-un con de umbră. După părerea mea, opusuri precum „Simfonia a III-a”, opera „Decebal”, dar mai ales „Oratoriul Tudor Vladimirescu” au intrat, definitiv, în Istoria muzicii româneşti! Ele au fost apreciate de nemuritorii noştri muzicieni: George Enescu, Paul Constantinescu, George Breazul, Dumitru D. Botez, Iosif Conta şi George Bălan. Ţin să precizez că, în ţara noastră, au avut loc mai multe decapitări după căderea comunismului decît în anii din „obsedantul deceniu”, dominat de stalinişti, în frunte cu Matei Socor, Leonte Răutu, Nicolae Moraru şi Mihail Roller. Proletcultiştii au pus la stîlpul infamiei mulţi creatori, remarcabili, în numele lui Marx. Din nefericire, în „anii democraţiei”, după 1990, au fost umiliţi cei mai profunzi artişti şi literaţi. În fruntea listei s-au aflat Eminescu, Brâncuşi şi Enescu, aceasta încheindu-se cu Nichita Stănescu, Theodor Grigoriu, Tiberiu Olah şi Marin Preda. Revenind la Gheorghe Dumitrescu, putem spune că doar „România Mare” l-a omagiat în ultimele decenii. Laus tibi – Corneliu Vadim Tudor!

COMENTARII DE LA CITITORI