Gherla

in Polemici, controverse

În 1958, eram în celula 87, din cea mai sinistră puşcărie din România. De acolo, am vorbit morse, 3 zile, cu Greti, al cărei nume l-am aflat după Revoluţie, cînd am fost, în 1991, în delegaţie, la Judeţeana PNŢ Arad. În anul 1957, am ajuns, de la Zarca Aiud, în celula 87. Puşcăria de la Aiud nu m-a strivit psihic, cu toată faima ei terifiantă. În celula alăturată, numărul 88, era un individ cu care fusesem la minele de plumb. Era din Giurgiu. În viaţa mea nu am întîlnit un om mai gol, care nu avea absolut nimic sfînt în el. Culmea, în această celulă, nici alţii nu erau mai grozavi. Întîmplător, în celula 87 se aflau oameni disciplinaţi, cu mulţi ani de puşcărie în spate.

Preocuparea mea zilnică, atît cît îmi permitea foamea, era învăţătura. Tot timpul mă aflam acolo unde un pasionat de astronomie ţinea vreun discurs. Dacă în alt colţ vorbea cineva despre literatură, ori despre arta războiului, mă înscriam, şi eu, la cuvînt. În orele libere, scriind pe o plăcuţă de săpun, întărită cu o pînză, mă ocupam de matematică, învăţînd de la avansaţi şi iniţiindu-i pe alţii. Eram apreciat pentru cunoştinţele mele la această materie. Tocmai asta îmi dorisem, să fiu profesor. Erau şi tineri care nu aveau răbdare şi se zgîiau prin porţiunea dintre oblon şi zid. Oblonul era puţin desfăcut, ca să pătrundă aer.

Nu-mi plăcea să mă uit pe fereastră. Thomas D’Aquino (1225-1274) a dat dispoziţie să se picteze un şarpe pe geamul chiliei sale. Întrebat despre această ciudăţenie, el a afirmat: ,,Ca să nu mă uit afară, natura este ispititoare!”. Îmi vedeam, în continuare, de învăţătură, sufeream că mă prinsese urgia comunistă fără studii complete. Se mai confecţionau piese de şah, ori de table, nu mi-am petrecut timpul stînd degeaba, mi se părea că ar fi păcat. Ne chinuia, în fiecare clipă, foamea, eram trişti şi nimeni nu rîdea. Băieţii care se uitau pe fereastră începuseră să descifreze limbajul morse, transmis de Greti, cu colţul perdelei: sus – linia, şi jos – punctul, sau viceversa, comunicînd cu celula 88. O iniţiase tocmai cel mai ticălos dintre cei de acolo. Meritul principal a fost, însă, al dînsei, pentru că nu era foarte simplu să-l înţelegi. Sau poate o trăgea destinul să ajungă deţinut politic! Se transmitea, prin morse, şi în celula noastră, la o distanţă de 200 m, ceea ce au aflat.

În ianuarie 1958, am aflat că a murit Petru Groza, zis ,,Bumbac”, prim-ministru la data de 6 martie 1945, cînd a fost impus la cîrma Ţării, la ordinul brutal al Moscovei. Acesta fusese mesajul lui, că aduce bumbac, materie primă preţioasă pentru populaţia ţării, care, în timpul iernii, se ocupa cu ţesutul, şi nu căsca gura la tembelizor, pentru că încă nu apăruse la noi. De-abia la 1 ianuarie 1957 a fost instalată reţeaua pentru televiziune. Însă, acest om a adus groaza în ţară: naţionalizarea, colectivizarea şi sovromurile (societăţi sovieto-române de jaf).

Nu era importantă moartea uzurpatorului. Nu ne ţinea nici de foame, nici de frig. Ceea ce aşteptam noi, atunci, s-a împlinit abia în 1989, la Malta, cînd Mihail Gorbaciov, preşedintele U.R.S.S.-ului, a decis, împreună cu Bush-senior, preşedintele SUA, să desfiinţeze aberaţia Secolului XX, comunismul. Cine ne-ar fi putut spune, atunci, că mai avem de aşteptat 30 de ani?!

După observaţiile băieţilor, dînsa era elevă, avea doar 17 ani. Cînd pleca la şcoală, învîrtea geanta, în semn de salut, cînd venea acasă, la fel. Deşi apreciam simpatia ei faţă de lumea noastră chinuită, totuşi, fiecare ne gîndeam, cu emoţie, că ar putea observa soldaţii din prepeleac, sau, şi mai urît, ar putea fi denunţată! Spre ruşinea noastră, aveam şi asemenea gunoaie printre noi, care comiteau astfel de lucruri. Nu toţi din puşcărie aveau mustrări de conştiinţă, erau şi oameni care ajunseseră aici dintr-o întîmplare, astfel că ei nu aveau nici o responsabilitate morală. Chiar aşa s-a şi întîmplat, o canalie a pîrît, după care individul a fost mutat în altă celulă, de unde nu mai avea vizibilitate la ceea ce se întîmplă în jur.

Şi, exact ce poate fi mai mîrşav, s-a substituit în nemernic. Greti nu avea cum să-şi dea seama că vorbeşte cu o lepră. Astfel, nemernicul a intrat în panică, şi, pentru că mă cunoştea pe mine, m-a sunat morse pe ţeava caloriferului care nu a fost niciodată cald, rugîndu-mă să-i transmit fetei ce s-a întîmplat. Eu nu puteam vorbi de capul meu, că nu eram în junglă, printre fiare sălbatice. Dacă se descoperea că am vorbit morse cu dînsa, ceva ciomege se luau la întrecere şi pe spinarea colegilor de suferinţă. Aşa s-a întîmplat la Cavnic, în vara lui 1953, cînd au evadat 14 deţinuţi. Organizatorul acestei acţiuni era un băiat isteţ, simpatic, care a reuşit să convingă 13 oameni să evadeze. Dar ştiţi care a fost prăbuşirea lui?!

După arestare, a ajuns cel mai abject informator, post-evadare. Acesta mi-a propus, şi mie, să fug din închisoare, eu fiind sceptic la această idee, totuşi am acceptat. Evadarea ne-a costat 1 an şi jumătate de ciomege. Ne-a salvat o conferinţă de la Geneva, altfel nu se mai opreau pedepsele din partea gardienilor, care erau racolaţi din pleava satelor şi pegra oraşelor. De aceea, ca să vorbesc cu Greti, trebuia să obţin acordul camarazilor. Mai întîi, am intrat pe fir cu prietenul Ghiţă, un domn prin educaţie şi comportament.

La rîndul său, el a vorbit cu alţii, în cele din urmă primind acceptul, însă foarte greu. Partea cea mai grea a fost să o determin pe dînsa să mă înregistreze, fiindcă se uita tot la celula 88. Cred că au trecut vreo două săptămîni. Într-un final, a admis să mă urmărească, atent, timp de 3 zile, cu întreruperi, atunci cînd se ducea la şcoală. După 3 zile, am încetat să ne mai supraveghem. Timp de o lună nu a mai transmis nimic, a înţeles că ticălosul acela a fost mutat şi că riscul este prea mare.

Dar, cu tot avertismentul, nu s-a putut abţine, după vreo lună începînd, din nou, să trimită mesaje. De data aceasta nu mai puteam interveni. În perioada 1958-1960, am fost mutat la Gherla, o secţie cu regim riguros, în celula 131. De aici, am fost transferat la Periprava, pe Braţul Chilia, unde am stat alţi 4 ani. L-am regăsit pe prietenul din celula 87, care m-a informat că tînăra care comunica prin semnale morse a fost arestată, iar un tînăr evreu, din celula 87, a fost bătut cu sălbăticie (ştiau ei că evreii cedează la bătaie), pentru a spune cine a vorbit.

Însă băiatul a rezistat. Ce poate fi mai năpraznic? Poate doar căderea turnurilor gemene de la World Trade Center, New York, din 11 septembrie 2001, un alt episod care m-a afectat. Cred că multă lume s-a gîndit la riscurile pe care şi le-a asumat eleva, la durerea părinţilor acesteia, de a le fi răpită fiica şi reţinută 4 ani în închisoare.

Din această poveste trebuie reţinut esenţialul: nu am făcut semne din celula 87, nu i-am pus elevei nici o întrebare şi nici nu i-am răspuns la întrebări. După mai mulţi ani, prin 1968, m-am întîlnit, absolut întîmplător, în dreptul Bisericii Domniţa Bălaşa, cu bărbatul care a implicat-o pe Greti în această poveste. M-a invitat la o bere, nu eram amator, dar am mers, fiind destul de plictisit. Şi nu am greşit ducîndu-mă. Individul mi-a povestit că, după eliberarea sa din puşcărie, a fost trimis acasă, în regim de domiciliu obligatoriu.

A întîlnit o femeie, au avut împreună o fetiţă, pe care a părăsit-o, ulterior, fiind obligat să plătească pensie alimentară. El a devenit fotograf liber profesionist. Mi-a confirmat – dacă mai era nevoie – că nu făcea cinste speciei umane; pentru mine, care iubesc copiii foarte mult, acest fapt m-a scîrbit total. Grigore Moisil zicea că numai proştii au certitudini! Au trecut anii şi, tot întîmplător, am aflat că 1-a răpus cancerul. Avea 50 de ani. Fusese un infractor permanent, pus numai pe fapte rele. La puşcărie, în concepţia mea, cînd apărea un asemenea personaj, el reprezenta „bomboana de pe colivă”, o sintagmă care îmi place foarte mult. Cînd am fost încarcerat, am rezistat la suferinţă, dar dacă aş fi ajuns în anchetă, nu pot spune că aş fi fost în stare de acelaşi lucru. La schingiuiri nu a rezistat nici mareşalul Lavrenti Pavlovici Beria, şeful represiunii din U.R.S.S. – 1930-1950. S-a scris despre el că a fost spion britanic.

Am ţinut să fac această precizare ca să nu rămîneţi cu impresia că eram eu vreun zmeu, aşa cum le plăcea colegilor de la Cavnic să îmi spună. Tocmai pentru că nu mă surpam de şale, sfidam temnicerii, nu-i gratulam, aveam sentimentul că sînt un cetăţean onest. Anii au trecut, a venit şi 1989, iar ,,Cel mai iubit fiu” a fost împuşcat! Lumea era – aşa mi se părea atunci – ignorantă. Din păcate, alegerile de la 20 mai 1990, 26 noiembrie 2000 şi 30 noiembrie 2008 mi-au confirmat faptul că încă nu ne-am desprins de comunism. M-am înscris în PNŢ, în sectorul Relaţii cu publicul, fiindcă nu aveam studii superioare. Aveau ăştia care au adus P.N.Ţ.-ul la 1% în decembrie 2000! Cînd m-am dus, într-o delegaţie, la Judeţeana PNŢ Arad, în primăvara lui 1991, m-am întîlnit cu Ghiţă. Plecase, de mai mulţi ani, în Germania, iar atunci era în concediu la Arad. S-a bucurat, şi el, pentru că ne revedeam după 30 de ani! Asta nu a mai fost o întîmplare, a fost voinţa lui Dumnezeu. Mi-a spus că, locuind în Germania, a aflat noutăţi despre eleva cu care am vorbit în limbaj morse, în 1958, şi s-a dus în vizită la dînsa.

I-a spus tinerei femei că a fost martor, împreună cu un alt coleg de suferinţă, Waldman, din celula 87, iar dînsa a vorbit cu Baurceanu. Era cu mult timp înainte de căderea ,,Celui mai procesat prin plumbuire de fostele lui slugi”. Mi-am manifestat dorinţa să primesc o vedere – cu ştampila poştei -, în care dînsa să confirme că îşi aduce aminte că a comunicat cu celula 87 şi că, recent, a aflat că numele celui cu care vorbea este Baurceanu. Să vorbeşti morse la 200 m… Ce de întîmplări! În anul 2000, dînsa a fost la Cluj şi 1-a vizitat pe un coleg de-al nostru, căruia i-a lăsat cartea sa de vizită. Locuieşte lîngă München. I-am scris, dar nu mi-a răspuns. Tocmai cînd am renunţat să-i mai solicit o mărturie scrisă, ,,cu ştampila poştei germane”, am primit telefon de la dînsa, exact după 45 de ani! Ne auzeam, în sfîrşit, la telefon! Convorbirea a fost una plăcută, pentru că eu nu am adus în discuţie date care să-i pună în primejdie libertatea. Mi-a spus că îşi aminteşte tot ce i-am transmis, prin morse, atunci, în 1958. Şi-a exprimat dorinţa că ar vrea să vină la Bucureşti, să povestim mai pe larg.

Ion Baurceanu

P.S. 1: Am primit o vedere datată 3 ianuarie 2004, în care ea confirmă că a vorbit morse la 200 m distanţă cu Baurceanu, din celula 87.

P.S. 2: Andrei Pleşu, către ambasadorul lui Emil Constantinescu (,,Ne-a învins Securitatea”) în SUA (1997-2000), Mircea Geoană, fiul unui general de Securitate: „Domnule ambasador, dumneata ai o problemă gravă: pari inteligent”.

COMENTARII DE LA CITITORI