,,Gîndacul de gunoi”

in Tabletă de scriitor

Era spre seară. O seară obişnuită de toamnă, la bloc. Liniştită pe măsura oamenilor care locuiesc aici. Se ştie că la bloc, în vremurile de azi, pe lîngă români, trăiesc de-a valma oameni ce aparţin și altor naţii… La noi, în bloc, spre exemplu: turci, arabi, chinezi… şi or mai fi şi alţii, despre care eu nu am cunoştinţă, nefiind implicat în vreun fel în administraţia blocului. Din cînd în cînd, mă întîlnesc la urcarea în lift cu diverşi locatari străini blocului nostru, pe care nu i-am mai văzut pînă acum… Dar nu eu sînt cel în măsură să-i legitimeze ori să-i întrebe la cine merg sau ce caută aici. Nu ştii pe cine ai în faţă şi cu cine ai de-a face, că te poţi trezi cu un pumn în bot, în cel mai fericit caz, sau cu creierii împrăştiaţi pe caldarm de vreun glonţ, că în zilele de-acum cam toată lumea are pistol… Iar omul zilelor noastre nu mai ştie nici de glumă, şi nici de vorbă bună, nici de legi, şi nici de Dumnezeu… Odată, era să o păţesc rău… Dacă nu eram vigilent să mă urc în lift cît mai repede, în loc să ajung acasă, puteam să mă trezesc pe targă şi cărat în ambulanţă, cu girofarele aprinse, la cel mai apropiat spital… Totul ține de noroc… Povestea este una tristă…

Eram cu Geani… Căţelul meu drag, marele meu prieten, care nu se dezlipea niciodată de mine… Veneam cu el de la plimbare. De îndată ce am dat să pun mîna pe mînerul de la uşa liftului, nici nu ştiu de unde apăruse în spatele meu un locatar, care mă trage într-o parte, reproşîndu-mi:

– Tu, cu javra ta, să urci după mine… Ai înţeles? Nu treci peste mine, îmi zise plin de mînie.

Ascult la vorbele lui furioase… Era la un pas în spatele meu. Mă gîndeam ca nu cumva să-i tragă vreun picior căţelului, că mic cum era, ca o pisică, i-ar fi putut rupe vreo coastă sau, ferească Dumnezeu, cine ştie ce altceva ar mai fi pățit bietul animal.

– Şi – îmi zice el, în timp ce liftul cobora, cred că era pe la etajul unu sau doi, cum era afişat pe indicator – să iei aminte, domnule, că nu mă tem nici de Dumnezeu…

Iată ce contradicţie: mamei mele îi era frică tot timpul de Dumnezeu, iar acestui necunoscut nu-i este frică în nici un fel de El… Și mama, biata de ea, toată viața a muncit cu palmele la cîmp şi s-a rugat la Dumnezeu pentru sănătate și spor în casă… Aşa am crescut noi, în familia noastră, cu părinţi neştiutori de carte, dar cu mare credinţă în Biserică şi cu frică de Dumnezeu. Copil fiind, de zeci de ori am auzit în casă, de la mama, că Dumnezeu nu trebuie ocărît pentru nemulţumirile tale pămîntene, că fiecare, mai devreme sau mai tîrziu, o să primească pedeapsa divină cînd o să ajungă la El, în ceruri… Nu ştiu dacă aşa este sau nu. Nimeni nu are a şti cum vor decurge lucrurile după ce vei deveni pulbere de stele…

Cum ziceam, dacă nu eram precaut, poate mă trezeam cu oasele zdrobite sau mai ştiu eu cum… Şi tot vorbindu-mi de toate fără să-mi fi spus nimic, observam cum individul se tot scotocea prin buzunar… Bănuiam că era ceva în neregulă și că intenţiile lui nu erau tocmai dintre cele mai bune… Brusc, mă pomenesc cu o înjurătură printre dinţi, după care respectivul se urcă în lift… De îndată ce a ajuns la etajul lui, mi-a blocat uşa de la lift, ca să ne facă rău și mie, și patrupedului, bunului meu prieten… Am aşteptat pînă ce a coborît alt locatar care a deblocat liftul…

Nu știu de unde atîta răutate la acel cetățean, pe care nu-l întîlnisem niciodată. Nu m-a interesat vreodată să ştiu cine e, dar pentru fapta sa l-am botezat: Gîndac de gunoi! Să nu credeţi că era vreun străin pripăşit în blocul nostru, ci român de-al nostru. L-am mai văzut după aceea. De cînd și-a luat o maşină de cîteva mii de euro, toată ziua se învîrte în jurul ei. Privește pe sub sprîncene la lumea care trece, să vadă dacă se uită la el şi la jaful lui de maşină, luat, probabil, de la tîrgurile de vechituri de prin Europa. Deh, cetățean european…

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

Păreri și opinii