Gînduri la 65 de ani

in Polemici, controverse

Am încercat să merg în rînd cu lumea şi fiecărui semen al meu să-i arăt că se poate trăi în armonie şi prietenie, dar m-am amăgit. Am gîndit că nu trebuie renunţat, în viaţă, la nici un plan care îţi poate asigura un oarecare confort, chiar dacă ai vreo suferinţă în suflet, sau una fizică, la vedere. Cu demnitate şi cinste am încercat să trec peste obstacolele vieţii, care nu au fost puţine. Am rezistat, pentru că mi-am călit singur gîndurile, îndemîndu-mă să merg înainte mai mult la focul durerii, decît la cel al bucuriilor. Am suferit ca nimeni altul întru dragoste de viaţă şi lume, iubind frumosul din om, animăluţele, natura în întregul ei, atenţionînd că, fără acestea, fiinţa umană nu înseamnă nimic nici pentru noi, nici pentru Dumnezeu.
Anii au trecut, însă, atît de repede peste fiinţa mea, încît nu ştiu dacă trebuie să rîd sau să plîng, să mă bucur sau să mă cert… Nu ştiu ce să cred despre mine, cînd ştiu că am fost de la naştere proorocit cu un destin pe care nu l-am înţeles vreodată, nici în copilărie şi nici acum, după o experienţă de viaţă destul de zbuciumată, fară să mă întreb: de ce oare unor oameni le e dat să tîrască după ei poveri mai mari şi mai multe decît pot duce? Mă număr printre aceştia, dar niciodată nu mi-am arătat indignarea. Lumea mea a fost aşa cum am trăit-o pînă acum, şi o voi trăi la fel, fără spectacol sau scene deosebite care să atragă atenţia celor din jur. O singură dată am făcut spectacol de lacrimi, cînd m-am accidentat. Atunci, toată lumea de pe frumoasa Vale a Trotuşului, de dimineaţa şi pînă seara, vorbea numai despre necazul meu. Şi pînă mai încoace aveam să aud din gura sătenilor mei, pe care i-am iubit nespus, poveşti din cele mai cutremurătoare despre drama suferinţei mele. Vorbele acestea ale lor au continuat pînă în clipa în care aveam să-mi fac bagajul şi să-mi părăsesc satul pentru lumea Bucureştilor, pierzîndu-mi astfel urma şi ca subiect dc discuţie, dar şi ca sătean. Nu am de unde să ştiu dacă sînt mîndri de numele meu şi de ceea ce am realizat, prin scrierile mele, pentru locurile în care am văzut lumina zilei, într-un martie friguros. Nu am nici un semnal de la ei. Ori da, ori ba! Totdeauna am avut convingerea că va fi şi pentru mine bine şi că voi trece cu succes fluviul vieţii, mai tot timpul mîlos şi cu vîrtejuri.
Nu ştiu cît de bine am traversat apele lui, mai ales că nu aveam habar să înot, şi nici vreun cunoscut sau vreo rudă care să-mi întindă, la nevoie, un colac de salvare. Şi iată că am ajuns acolo unde, poate, mi-a fost scris să ajung. Cum şi în ce fel, numai eu ştiu greutăţile pe care am fost nevoit să le înfrunt, cu voinţă şi cu bunătatea sufletului, de multe ori, la limita forţei fizice. Aşa am crescut în casa părinţilor mei. Aşa am învăţat de la preotul satului, un om cu chip de sfînt şi vorbă de înger. Mereu am lăsat loc de bineţe pentru ziua următoare, fiindcă aşa am învăţat de la dascălii mei: niciodată nu se ştie ce va ajunge în viaţă cel de lîngă tine. Şi am lăsat loc de mai bine… Mulţi din cei pe care i-am tratat cu cinste au ajuns în funcţii… Au rang… La ce folos, însă, cînd le lipsesc cei şapte ani de acasă? … Pe unii chiar i-am ajutat, fără să le fi cerut ceva… Destinul, însă, nu ţine cont de mofturile oamenilor, el îşi urmează cursul…
Destinul meu a fost unul nemilos, crud, şi chiar dacă am fost lovit mai mereu, nu am dezarmat; îmi spuneam, ca o pasăre rănită: trebuie să merg înainte! De unde şi zicerea mea, pe care mi-am ales-o ca motto, ca îndemn în viaţă, şi anume de a merge: Tot înainte! Fără să ştiu dacă e bine sau rău, fără să am habar ce-mi va oferi timpul în goana sa. Acum, ce-aş putea să le spun nu prietenilor – ei au existat în viaţa mea doar în raport de sprijin reciproc şi colaborare – ci acelora care citesc rîndurile de faţă? Nimic altceva, decît să aibă încredere în ei, în forţa lor, să dea dovadă de înţelegere şi respect faţă de societatea în care trăiesc şi să nu se hazardeze. Hazardul, de multe ori, este înşelător. Să lase de la ei, pentru ca lucrurile să nu degenereze, iar de la o simplă vorbă să se ajungă la un conflict de proporţii. Să fie raţionali în tot ceea ce fac. Cinstea este o artă, de aceea îi îndemn pe toţi oamenii la raţiune. Numai atunci şansele de a te socoti un învingător al vicisitudinilor vieţii vor fi de partea ta. Nu te lăuda că eşti norocos, că ai cîştigat la loto, nu te împăuna cu evenimentele importante la care ai participat – toate acestea îţi aduc invidii. Vorbele trebuie rostite pe măsura faptelor şi nu luate de bune, chiar dacă ele vin de la cei din anturajul tău… Omul este superficial şi, din cauza aceasta, de multe ori cade în desuetudine, ori în extreme. Nu vorbim aici de oameni, ci de fapte, nu vorbim de istorie, ci de destin, nu vorbim de pricini, ci de rezultate.
Cu gînduri de lumină am scris aceste rînduri, nu pentru a mă arăta important şi nici pentru a-mi justifica opiniile despre oameni şi viaţă, ci pentru a trage un semnal prin care vreau să arăt că, indiferent de dificultăţi, de statutul social, viaţa merită trăită, pentru că nu te întîlneşti cu ea decît o singură dată pe acest pămînt. Aşa a hotărît Mîntuitorul. După cum vedeţi, eu nu m-am lăsat doborît şi nu mă voi lăsa învins, cu toate că lumea s-a schimbat. Lumea mea este istorie, fiindcă eu vin din alt mileniu, cel al dragostei de ţară şi al bunelor maniere. Azi, miciuna este la ordinea zilei. Jaful, trădarea fac ravagii, pentru că sentimentele oamenilor, care au devenit de o calitate îndoielnică, s-au schimbat, iar zîmbetul s-a transformat în ură. Fiecare stă cu ochii pe celălalt fără să ia seama la prezent. Cît despre viitor, nu se poate spune, deocamdată, nimic. Totul este incert.

ION MACHIDON,
preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

COMENTARII DE LA CITITORI