Grecii antici beau… şpriţ!

in Alte știri

Hrana

Platon a fost primul care l-a întrebat pe Homer ce fel de hrană trebuie să aleagă cei ce vor să devină puternici. ,,Ce mănîncă eroii «Iliadei»”? „Nu mănîncă nici peşte, deşi sînt pe malul Mării, pe Hellespont, nici carne fiartă, ci doar cărnuri fripte, care sînt şi cele mai uşor de pregătit pentru soldaţi”. Aceasta pentru că ei caută vigoarea şi nu plăcerea, comentează Dio Chrysostomos. Iar Plutarh, contemporanul său, supralicitează: Homer ştie prea bine că nevoia de hrană e, mai degrabă, o dovadă de slăbiciune decît un izvor de plăcere: mîncarea e cauza vieţii, dar şi a morţii noastre, iar zeii sînt nemuritori pentru că nu mănîncă. Formula care-i va plăcea atît de mult lui Harpagon – „trebuie să mănînci ca să trăieşti, nu să trăieşti ca să mănînci“ – este deja a lui Homer. Socrate din „Memorabilia” spunea, mai în glumă, mai în serios, că Circe îi preschimba pe oameni în porci doar făcîndu-i să mănînce prea mult. Cumpătarea sa – cel puţin tot atît cît asistenţa lui Hermes – l-a salvat pe Ulise de acest avatar. Asupra chestiunii „mîncării”, Athenaios aduce ample dezvoltări, pe care le scoate dintr-o carte a lui Dioscoride Pedanios, Homer dorind să inculce tineretului cumpătarea, prima dintre virtuţi.

El le atribuie personajelor sale o viaţă simplă şi la îndemîna tuturor: aceeaşi pentru regi şi oameni de rînd, pentru bătrîni şi tineri. Ce mănîncă eroii? Cărnuri fripte, cel mai adesea de vacă. Pentru serbări, nunţi, reuniuni extraordinare (asemenea banchetului la care-i invită Agamemnon pe şefii ahei), meniul nu se schimbă. Nu se văd pe „mesele lor lustruite” nici omlete servite pe frunze de smochin, nici dulciuri savante, nici prăjituri cu lapte, sau cu miere. Phoenix, alias bătrînul Nestor, se mulţumeşte cu fripturi. Nu se face excepţie de la regulă nici la masa lui Menelau, nici la cea a voluptuoşilor feaci, dar nici la cea a pretendenţilor, cărora le place mîncarea bună. Ce semnifică acest lucru? Înseamnă că în timpul lui Homer se cunoştea doar carnea friptă? Nimic mai neadevărat. Homer ştia că Hellespontul este plin de peşti. El face aluzie la pescuitul cu plasa: Sarpedon se teme ca nu cumva troienii să nu fie prinşi „în ochiurile unei plase care adună tot”. În livezile lui Alcinous strălucesc cele mai frumoase fructe din lume. Aheii nu ignoră vînătoarea de păsări, dovadă concursul de tras cu arcul asupra porumbiţei legate de catargul unei corăbii, în timpul jocurilor, în cinstea lui Patrocles. Însă ei ştiu să pregătească şi alte feluri de mîncare decît fripturi: este pomenit un lighean, în care se topeşte grăsimea de la un porc, în altă parte este vorba de un picior de vacă azvîrlit asupra lui Ulise. Dacă Homer reduce meniul eroilor săi la fripturi şi exclude, în mod deliberat, peştele, păsările, legumele, patiseriile, acest aspect se datorează faptului că vrea să-i descrie ca fiind sobri şi să ne dea o lecţie de cumpătare (zeii, de altfel, au nectarul şi ambrozia, nimic mai mult). Lăcomia şi eroismul nu merg împreună. Homer n-ar fi avut decît dispreţ pentru banchetul lui Philoxenos, sau festinul lui Trimalchio. Întorcîndu-ne la problema peştelui, pitagoreii, ne spune Plutarh, nu mîncau peşte. ,,Noi avem raţiunea, explică el, de a omorî animalele terestre, rivali primejdioşi, care ar sfîrşi prin a devora toate fructele pămîntului, însă peştii au un spaţiu vital net separat de al nostru. Nu avem nici un motiv să tulburăm apele mării”. Pe de altă parte, de cînd Anaximandru a făcut, din peşti, strămoşii omului, un fel de anatemă este aruncată asupra mîncărurilor din peşte: aceştia îşi mănîncă strămoşii. Nu, acestea, fără îndoială, nu sînt adevăratele motive ale abstinenţei respectate de către fidelii lui Pitagora. Poate că pitagoricianul Lucius, care asistă la conversaţia lui Plutarh, ni l-ar putea dezvălui: el păstrează, însă, o tăcere monahală, tace ca un… peşte! Nu sînt, oare, în parte, pitagoreii responsabili de aceste cercetări dietetice în opera lui Homer? A arăta că eroii epopeii nu mîncau peşte era un fel de a justifica acest tabu.

Băutura

Homer ne învaţă, deci, să mîncăm. El ne învaţă şi să bem! Cînd Ahile, împăcat cu aheii, cere să înceapă lupta, înţeleptul Ulise se opune. Trebuie, mai întîi, ca aheii să „se înfrupte din pîine, să-şi astîmpere setea cu vinul cel plăcut, spre a-şi spori puterile”, adăugînd că „omul care s-a săturat de carne şi vin poate înfrunta duşmanul de-a lungul unei zile”.

Scoliile subliniază acordul lui Homer cu Platon asupra bunelor efecte ale vinului: citim în ,,Legile” că omul este mai bine dispus după ce a băut, plin de dulci speranţe şi de putere. Este mai sincer, mai liber, mai curajos, gata să îndrăznească orice. Lacedemonienii beau vin curat înainte de luptă. Un banchet la care vinul a curs în valuri îi face pe oameni mai blînzi. Cupele golite cot la cot întăresc legăturile de prietenie. Perşii o ştiau bine, de vreme ce deliberau după ce beau vîrtos.

Vinul este un prieten al omului, însă un prieten care trebuie supravegheat. Homer îl numeşte „nebunul care şi pe înţelept îl face să cînte fără cumpăt şi să rîdă copilăros, să joace şi să-ndruge cuvinte ce mai bine ar fi tăcute”.

Aceste cuvinte trag linie între uz şi abuz, o problemă pe care filozofii, ne spune Plutarh, au mari greutăţi să o rezolve. Dacă bei cu moderaţie, te opreşti la ,,oinosis”, acea beţie uşoară, care îţi dă bună dispoziţie: te mulţumeşti „să cînţi, să rîzi şi să dansezi”. Este beţia nevinovată şi îngăduită.

Însă, dacă întreci măsura, cazi în ,,methe”, ebrietatea completă: veselia lasă loc nesăbuinţei, vorbelor nechibzuite: vinul, marele nebun, „te face să-ndrugi cuvinte ce mai bine ar fi tăcute”.

Homer, din scrierile lui Plutarh, nu gîndeşte altfel decît Socrate, în ,,Banchetul” lui Xenofon: vinul este excelent pentru stropirea plantei umane, însă trebuie să ştii să stropeşti. O ploaie scurtă înviorează, aversa torenţială îneacă şi degradează. Grecii, de obicei, puneau apă în vin. Cum trebuia dozat amestecul? Ahile descrie acest procedeu, doar era elevul Centaurului Chiron, unul dintre iniţiatorii Medicinei, priceput într-ale igienei. Luptătorul, retras în „cortul” său, primeşte delegaţia Aias-Ulise. El îi serveşte cu băutură pe membrii acestei delegaţii şi-i comandă lui Patrocles: „Fă amestecul mai tare”. Ce înseamnă asta? Ahile, în repaus, bea vinul mai slab. Oaspeţii săi vin de la luptă, unde au tras din greu, avînd nevoie de un vin mai tare, pe care îl pot suporta. Iată cum trebuie dozat amestecul după efortul cerut trupului: unii socotesc că e bine să amestece ierburi în vin, pentru plăcerea convivilor, crezînd că o imită pe Elena – cea din ,,Odiseea”, care îşi îndeplineşte atît de bine datoriile de soţie şi stăpînă a casei. Telemah şi Pisistrate se află la ospăţ la Menelau. Amintirea lui Ulise şi a morţilor în Războiul Troiei le răneşte inimile. Plîng toţi, Elena – de asemenea. Curînd, ei reacţionează, dar Elena are o idee: „Deodată, ea a aruncat în vinul lor un leac ce alină orice dor şi jale, un balsam care te făcea să uiţi de orice rele. Oricine înghiţea din el, cînd amesteca vinul cu apă, în ziua aceea nu-şi uda obrazul cu stropi de plîns”. Acest leac suveran împotriva durerii, ,,nepenthes”, provine din Egipt, „ţara medicilor”, unde sînt cunoscute remediile simple, sau otrăvurile. Este un dar al soţiei lui Thonos, Polydamna, pentru fiica lui Zeus. Ei bine, nu! Elena nu a falsificat vinul. Să învăţăm, împreună cu Plutarh, să înţelegem limbajul figurat al lui Homer. Trebuie înţeles, mai întîi, pasajul lui Plutarh, deteriorat de vechile traduceri.

„Ei nu văd (cei care cred că o imită pe Elena, drogînd, în secret, vinul) că această istorie (întreaga conversaţie de la masa lui Menelau) a pornit, şi ea, din Egipt (Menelau a povestit aventurile sale la Proteu), şi după multe ocolişuri şi un drum lung, ea ajunge la vorbe cinstite şi grave (povestirea Elenei despre o ispravă a lui Ulise)? Iată ce era acest drog care suprima chinul şi durerea: o conversaţie potrivită cu stările sufleteşti şi cu situaţia”.

Banchetele lui Platon, sau Xenofon, nu au nevoie nici de dansatoare, nici de cîntăreţe din flaut: plăcerile spiritului sînt o distracţie suficientă, iar Socrate ştia să înalţe discuţia. Elena, care nu este pasărea nestatornică din operetele noastre, joacă acelaşi rol la banchetul din Sparta, precum Socrate la cel al lui Agathon: ea duce conversaţia către subiectele nobile.

Plăcerile dragostei

Asupra plăcerilor dragostei, Homer este, la prima vedere, mai puţin edificator. Platon, de-a dreptul scandalizat de scena de pe Muntele Ida, de lipsa de ţinută şi de rezervă a zeului suveran, adulterul lui Ares cu Afrodita este un exemplu detestabil, iar ceilalţi zei rîd, în loc să-l stigmatizeze. Totuşi, morala poate găsi un profit: Plutarh, mai ales, va şti să scoată din nestăpînirea mai-marilor Olimpului lecţii de stăpînire.

Să privim cu atenţie scena de pe Muntele Ida şi conduita celor 2 parteneri. Hera vrea să stîrnească dorinţa lui Zeus, punînd la bătaie, pentru acest asalt, toate forţele sale de seducţie. „Pe trupul ei, vrednic de a fi dorit, şterge, cu ambrozie, tot ce l-a întinat şi-l unge, apoi, cu uleiul zeiesc, minunatul ulei, a cărui mireasmă îi place foarte mult. Îşi piaptănă părul, împletindu-l în cosiţe frumoase…”.

Pînă aici, estimează Plutarh, aceasta nu merită nici un blam. Sînt preocupări de curăţenie foarte legitime. Dar, iată, aceasta îşi pune agrafe de aur, cercei frumos lucraţi: „Este o cochetărie provocatoare, nedemnă de o femeie cinstită”.

Plutarh ştie să citească printre rînduri, el observînd o netă separaţie în descrierea homerică, între preocupările de curăţenie şi eleganţa excesivă: Homer condamnă, implicit, rujul, parfumurile, bijuteriile şi alte artificii ale toaletei feminine, arme obişnuite ale curtezanelor, nu ale unei soţii caste.

Pentru a-şi asigura cît mai bine triumful, Hera recurge la magie. Ea împrumută cestul Afroditei, înşelînd-o asupra întrebuinţării pe care voia să i-o dea. Se pare că a reuşit, Zeus lăsîndu-se sedus şi adormit, după ce a gustat din această dragoste contrafăcută. Însă farmecul nu a acţionat multă vreme, trezirea stăpînului fiind teribilă!

Ce a vrut să arate Homer? „Dragostea pe care femeile o inspiră bărbaţilor cu ajutorul drogurilor, farmecelor şi artificiilor nu este numai o dragoste efemeră, instabilă şi curînd urmată de dezgust: ea degenerează în ură şi furie, cînd timpul plăcerii a trecut”.

Miturile cele mai defăimate ale lui Homer conţin astfel de lecţii mute, care nu sînt mai puţin eficace: examenul aprofundat al acestor mituri este unul foarte instructiv. Zeus, victima tuturor acestor desfăşurări de farmece, arată, prin exemplul său, funestele consecinţe ale unei ore de abandon: „El a pierdut fructul întregii sale strădanii de zi şi noapte în favoarea troienilor”, doar pentru că a cedat o clipă pasiunii. Urmărirea plăcerii nu aduce decît necazuri: Ares a plătit, şi el, scump, dragostea sa cu Afrodita, fiind prins în cursă de şchiopul Hefaistos. S-a acoperit de ruşine, fără să mai vorbim de amenda pe care a trebuit să o plătească. Spectatorii aveau dreptate cînd spuneau că „relele purtări nu aduc fericirea”. Homer, de altfel, nici nu îşi asumă această poveste de adulter: el îi lasă toată responsabilitatea aedului Demodocos. Şi, nu fără intenţie, poetul îl pune pe aed să povestească acest mit scabros la ospăţul feacilor, popor voluptuos: viaţa lor este desfrînată, pentru că „muzica” lor nu e foarte pură. Homer, consideră Plutarh, vrea să ne arate cum cîntecele nesănătoase, pe teme imorale, duc la coruperea moravurilor: în felul acesta se stinge, în inimi, orice sentiment viril, se dezvoltă gustul luxului şi aplecarea spre desfrîu. Ulise, de altfel, deşi îl ascultă politicos, îl invită pe aed să schimbe tonul: „Dar treci, acum, la alta şi ne cîntă ce-a fost cu calul de lemn”. Manieră delicată, dar fermă, de a-i trasa conduita. Trebuie să abordeze, ca subiect al cîntecelor sale, personaje serioase şi nobile, să lase deoparte poveştile uşuratice.

Amorul intempestiv al lui Zeus cu Hera, în plină natură, amorurile secrete, dar nelegitime, ale lui Ares cu Afrodita, pare să ne spună Homer, sînt modelele ce nu trebuie urmate. La etajul eroilor, exemplul lui Paris este şi mai izbitor, iar dezaprobarea lui Homer – mult mai netă. Acest laş care fuge de luptă şi aleargă să se arunce în braţele Elenei nu aşteaptă nici măcar să vină noaptea pentru a se deda plăcerilor Afroditei. Nicăieri Homer nu-l arată pe vreunul dintre eroii săi culcat în timpul zilei cu nevasta, sau cu amanta sa, doar Paris are moravuri atît de neruşinate, deoarece, în ochii poetului, este „nu un bărbat, ci un adevărat obsedat sexual”. Homer îl dispreţuieşte profund.

Pitagora, propovăduind tinerilor în gimnaziul din Crotona, îi punea în gardă împotriva desfrîului şi funestelor sale consecinţe, dîndu-le exemplul lui Paris: „Din cauza dezmăţului unui singur individ, două popoare au cunoscut cele mai mari nenorociri: troienii – în timpul războiului, grecii – la întoarcerea din Ilion”. Ne putem îndoi de autenticitatea predicii – cuvîntul este al lui Armand Delatte -, însă tema este foarte veche, aşa cum se vede la tragici, dar mai ales în ,,Agamemnon”, de Eschil, unde vinovata iubire dintre Paris şi Elena serveşte drept fundal funebrei drame a atrizilor. Prezenţa lui Pitagora printre severii judecători care îl condamnă pe Paris este o indicaţie de luat în seamă. Printre moraliştii antici, pitagoreii se prezentau ca fiind cei mai ardenţi promotori ai vieţii caste, ai luptei împotriva dorinţei carnale. Rigoarea lor cam puritană a influenţat critica homerică în ceea ce priveşte capitolul abstinenţei. Este, poate, în ,,Moralia” lui Plutarh, un ecou al exegezei pitagoreice.

Pentru a ne învăţa moderaţia în plăcerile senzuale, Homer nu ne oferă doar exemple negative. De pildă, ne spune despre Paris, coruptul şi corupătorul, că nu are decît rolul de a pune în relief abstinenţa unui Ahile, sau chiar a unui Agamemnon. Primul nici nu se gîndeşte la dragoste, cînd îi este înapoiată Briseis, deşi fata, captivă, îi era dragă: pentru el, doliul după Patrocles şi grija pentru luptă trec înaintea plăcerilor. Al doilea rămîne destul de stăpîn pe simţurile sale, pentru a o respecta pe Briseis, cît timp rămîne la el. În ceea ce-l priveşte pe Bellerophon, el este mai presus de orice laudă: soţia regelui Proteos, divina Antea, era îndrăgostită nebuneşte de el: eroul rezistă tuturor avansurilor sale, iar pasiunea furioasă a acestei femei se preschimbă într-o ură teribilă. Aceasta îl pîrăşte soţului său că ar fi vrut să abuzeze de ea, cerîndu-i să-l omoare. Homer scoate în evidenţă toată stima sa pentru virtutea eroului, ale cărui „înţelepte gînduri” le subliniază. Atît în ceea ce priveşte plăcerile mesei, vinului, cît şi ale dragostei.

Bogăţiile

Asupra chestiunii bogăţiilor, Homer a fost mai puţin înţelept. Eroii săi par, şi nu o dată, foarte interesaţi, mai ales Ulise şi Agamemnon. Pe cei care sînt generoşi, cum e Glaucos, îi tratează ca pe nişte nebuni. În cazul lui Glaucos, acesta a acceptat să-şi schimbe armele cu ale lui Diomede – arme de aur contra unor arme de bronz, care valorează cît 100 de boi. „Glaucos rămîne păcălit la tîrg”, pare a fi spus poetul. Nu îşi dă seama ce pierde: „Zeus i-a întunecat dreapta judecată”. Îl blamează, deci, Homer, pentru generozitatea sa? Îl socoteşte lipsit de judecată? Îi sfătuieşte să nu se facă daruri între oaspeţi? În nici un caz: altfel trebuie să înţelegem reflecţia poetului. El a spus „Zeus i-a înălţat judecata”, şi nu „Zeus i-a răpit judecata”, inspirîndu-i ,,sentimente excepţionale”. Dacă această interpretare pare forţată, reflecţia lui Homer conţine, într-adevăr, un blam pentru Glaucos. Acesta nu a greşit atunci cînd a acceptat schimbul propus de Diomede, ci, dînd, fără meschinărie, aurul său pe bronz, el a greşit doar prin faptul că a luat cu sine, la luptă, obiecte atît de preţioase, ce nu pot decît să stîrnească setea de cîştig a duşmanilor. Ulise pare, şi el, să arate, cel puţin în două dintre cazuri, o grijă prea mare pentru interesele sale materiale, însă nu trebuie să-l condamnăm fără să cunoaştem, mai întîi, care-i sînt intenţiile. Feacii l-au debarcat pe oaspetele lor adormit pe ţărmul Itacăi. Ei depozitează, la rădăcina unui măslin, darurile lui Alcinous. Trezindu-se, Ulise nu-şi recunoaşte insula. Crede că a fost azvîrlit pe pămînt străin. Care a fost prima lui reacţie? „Haide, odoarele să-mi văd şi să le număr, ca nu cumva, cînd ei ’napoi plecară, să-mi fi luat în vas ceva din ele”. Să te gîndeşti într-un asemenea moment şi într-o asemenea situaţie, atît de critică, să-ţi numeri trepiedele şi cazanele, nu este dovada unei avariţii detestabile? Dar, fără îndoială, el vrea să se asigure de cinstea feacilor: dacă nu i-au luat nimic, aceasta ar fi dovada că ei erau dezinteresaţi şi sinceri şi că le-au depus acolo unde i-au promis. Puţin mai tîrziu, Ulise, deghizat în cerşetor, asistă la o scenă curioasă. Penelopa încerca să sustragă daruri de la pretendenţi. Ulise s-a bucurat: dacă perspectiva cîştigului îl înveseleşte, atunci „îl întrece în codoşlîc” – cum ar zice Plutarh, prin savuroasa proză a lui Amyot – pe Poliagros din comedie. Dar dacă speră să-şi ascundă mai bine jocul, lăsîndu-i pe pretendenţi să se bată între ei, atunci bucuria sa e legitimă.

Trebuie să ştim să-i blamăm pe eroii lui Homer cînd fac rău şi să scoatem o învăţătură chiar din necuviincioasa lor purtare. Dar nu-i vom condamna decît în ultimă instanţă, după ce le-am întins prăjina, pentru a-i aduce pe tărîmul virtuţii. Un alt erou aflat într-o situaţie deosebit de spinoasă este Agamemnon, compromis într-o afacere de corupţie. Ehepolos, un sicyonian bogat, i-a dăruit iapa, pe nume Aithe. În schimb, Agamemnon l-a scutit de război. Omul a rămas fericit în ţara sa, în loc să plece spre Troia, cea bătută de vînturi. Dar ce credeţi? Agamemnon nu a procedat deloc rău. A avut de 100 de ori dreptate, scrie şi Aristotel în cronicile sale, să prefere o iapă bună unui asemenea individ. Iar Plutarh a adăugat: un bogătaş împotmolit în confortul său, un laş, nu face nici cît un măgar, nici cît un cîine! Minunaţi cazuişti! Ce supleţe de spirit, ce ingeniozitate! Cum ştiu ei să dezvinovăţească un om, cînd le place, iar cînd nu le place, să-i caute mereu pricină…

FÉLIX BUFFIČRE

COMENTARII DE LA CITITORI