Grigore Vieru, la 70 de ani! (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Aceste rînduri le aştern pe hîrtie în seara zilei de 15 ianuarie. E ziua de naştere nu numai a lui Eminescu, ci şi a tuturor românilor care trăiesc în cultul lui. Dimineaţă, Mitzura Arghezi şi alte doamne din PRM au depus, la mormîntul lui, de la Cimitirul Bellu, o coroană de flori cu mătase Tricoloră, în numele meu. La cîteva ore, am fost şi eu la cimitir, ca de obicei, sîmbăta, într-un pelerinaj care cuprinde şi alte sanctuare, cum ar fi, de pildă, acela unde îşi dorm somnul de veci iubiţii mei părinţi. Pe mormîntul Luceafărului erau mormane de flori şi zeci de candele şi căpăcele de lumînări, albe şi roşii. Soarele de iarnă se apropia de linia asfinţitului, dar lumea încă mai venea la acest loc de reculegere, cu evlavie şi sfială, dar poate şi cu sentimentul intim că intră în contact cu Istoria, cu Cosmosul, cu Divinitatea. În asta constă superioritatea ritualului de îngropăciune, al creştinilor, faţă de alte obiceiuri, cum ar fi incinerarea, cu depunerea cenuşii într-o urnă sau chiar risipirea ei pe fluvii şi mări: oamenii ştiu că acolo, la un metru sub pămînt, se află el, Zeul, cu partea minerală care a mai rămas din el, cu frînturi din veşminte, cu mici obiecte de podoabă cu care l-au înfrumuseţat, pe ultimul drum, cei care i-au spălat trupul şi l-au pogorît sub cruce. Aceea e taina comună a lor, a pelerinilor şi a idolului, nici nu trebuie spus sau făcut mai mult, totul e un consens al bucuriei de a ne şti aproape. Noi zicem că ne ducem la mormîntul lui Napoleon, de la Domul Invalizilor, dar, de fapt, ne ducem chiar la el, la Napoleon, care e acolo şi, de bună seamă, ne simte şi ne trece printre soldaţii potenţiali cu care îşi cîştigă bătăliile în cer. Aşa şi cu Eminescu al nostru. Dar, poate fi îngropat, în Pămînt, un Luceafăr? Încape el acolo? Pînă şi un copil de şcoală ştie că Luceafărul de Ziuă e cu mult mai mare decît Pămîntul…

Cu o seară înainte, la 14 ianuarie, doi buni amici – acad. Mihai Cimpoi şi prof. dr. Victor Crăciun – mi-au cerut un text omagial despre Grigore Vieru, care, în februarie, împlineşte o vîrstă jubiliară, 70 de ani. Am primit cu încîntare propunerea. Atît fiindcă îl iubesc mult pe Grigore, cît şi pentru că mă preocupă vîrstele şi aniversările poeţilor. Prin 1976, pe terasa Restaurantului Berlin, din Bucureşti, cînd m-am împrietenit, definitiv, cu Nichita Stănescu, stînd la o bere rece, ca gîzele la soare, Îngerul Blond mi-a spus: ,,Vadim, ştii ceva? Eu aş vrea să mor tînăr“. – ,,De ce, Nichita, vrei tu să mori tînăr?” – l-am întrebat eu. ,,Pentru că un poet bătrîn e tot atît de urît ca un student bătrîn”… Desigur, era o metaforă, în stilul lui Nichita, care, uneori, dorea să şocheze, să contrarieze. Să fie, oare, un poet bătrîn… urît? Dar sînt, ei, poeţii – bătrîni? Fireşte că nu. Tot el, Nichita Stănescu, scria odată, într-o revistă de cultură, cum îl ducea prietena lui din tinereţe, Gabriela Melinescu, să vadă curtea şi căsuţa unde s-a prăpădit George Bacovia, în apropierea aceluiaşi Cimitir Bellu. Acolo se zărea, pe peretele unei odăi, urma capului marelui poet, care se rezema de tencuială, atunci cînd sta în capul oaselor, pentru a citi, sau a mînca, sau a-şi primi medicamentele, din mîna nepreţuitei sale soţii, Agatha (pe care am cunoscut-o şi eu, foarte bine, şi care m-a susţinut la debutul meu literar). Ei, bine, acea urmă a capului bacovian i se părea lui Nichita o aureolă de sfînt… În acea zi de uşoară reverie bachică şi de bere nemţească, în care numele cîrciumii, ,,Berlin”, ne ducea cu gîndul la exilul lui Caragiale – autorul ,,Respirărilor” mi-a improvizat o poezie, de numai 4 versuri: ,,Vadime, Vadime/ Eu am loc de tine/ Tu ai loc de mine/ Vadime, Vadime…”

Pare simplă, dar nu e. Pare simplă, aşa cum e apa, dar apa nu e simplă, ci fundamentală. Aşa şi cu Grigore al nostru. N-am auzit, niciodată, ieşind din gura lui vreo vorbă de invidie sau de răutate la adresa unui confrate. La fel ca şi Nichita Stănescu – Grigore Vieru face parte din marii generoşi ai literaturii române. Şi nici n-ar putea fi altfel, de vreme ce poeţii adevăraţi sînt nişte copii. Iată de ce ei, aceşti poeţi adevăraţi, nu pot îmbătrîni deloc. Întrucît ei păstrează, intact, gustul primordial, din copilărie: ei se bucură de misterele primare (ploaia, zăpada, înflorirea pomilor etc.), ei simt parfumurile şi culorile nealterate, la fel ca în primii ani de viaţă şi, în tot ceea ce fac, au o stare de spirit naturală, care te duce cu gîndul la Facerea Lumii, sau la ,,Creaţiunea” lui Haydn. Copii ai lui Dumnezeu, marii poeţi nu prea au legătură cu partea materială a vieţii, fiindcă forţele spirituale care îi tutelează i-au deconectat, încă de la naştere, de toate aceste mizerii, atît pentru a-i ocroti, cît şi pentru a nu pierde vremea.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

15 ianuarie 2005

COMENTARII DE LA CITITORI