Grigore Vieru, la 70 de ani! (2)

in Basarabia şi Bucovina – două lacrimi pe obrazul Europei

Nu mai ştiu, sincer să fiu, cînd l-am văzut, prima oară, pe Grigore Vieru. În orice caz, îi citisem versurile cu mult înainte de a-l cunoaşte. Prin 1988 parcurgeam, cu uimire, revista ,,Literatura şi Arta”, de la Chişinău. Atunci cînd patimile şi orgoliile se vor stinge, se va vedea că ,,Literatura şi Arta” a avut, pentru conştiinţa naţională a românilor, cam acelaşi rol pe care l-au avut ,,Tribuna”, lui Ioan Slavici, şi ,,Neamul Românesc”, publicaţia lui Nicolae Iorga. Grigore Vieru m-a impresionat de la bun început: o prozodie clasică şi curată, cu unele ruperi de ritm necesare pentru a salva versurile de la previzibilitate sau dulcegărie, dar forma, în definitiv, conta mai puţin – importantă era cantitatea de lacrimi adevărate. ,,Cîtă luciditate, atîta dramă” – scria Camil Petrescu. Iar poezia basarabeană, din anii ’70 – ’80, a impresionat şi s-a impus printr-o tulburătoare luciditate. Şi această luciditate izvora din acel blestemat an 1812, cînd ne-a fost răpită Basarabia. Şi fluviul de patimi mai clocotea şi se mai elibera dintr-un baraj, în 1918, pentru a fi zăgăzuit la un stăvilar, în 1940… O vecinătate geografică periculoasă, care ne-a ars, pe la colţuri, aripile. Eu, unul, am Basarabia şi Bucovina în sînge, în casa copilăriei mele părinţii numai despre ele vorbeau. În vara anului 1941, tata a fost rănit la Odessa, Dumnezeu l-a ajutat să supravieţuiască, s-a întors acasă, dar, pînă la moarte (petrecută tîrziu, în 1993) a păstrat într-un şold 6 schije, care n-au putut fi extirpate de nici un medic, fiindcă erau concrescute în os… Poate că aşa a fost voia Domnului, ca noi, copiii, să-l auzim pe părintele nostru, în nopţile ploioase, gemînd de durere, în somn, din pricina acelor schije, adică a Basarabiei, Bucovinei, Herţei, Insulei Şerpilor… Acei snobi care n-au în familie astfel de experienţe, ar trebui să tacă, să ne scutească de pălăvrăgeala lor. Iată numai unul dintre motivele pentru care am dat mişcării naţionale pe care am întemeiat-o numele ,,România Mare”. Şi pentru care l-am recuperat şi l-am ajutat să iasă din temniţa de la Tiraspol, direct în togă albă, de senator şi parlamentar european, pe Ilie Ilaşcu. Şi pentru care am păstrat-o, mereu, pe listele parlamentare pe Leonida Lari, deşi pizmaşii de meserie încercau să mă convingă să renunţ la ea. Nu, n-am să renunţ, fiindcă aici nu e vorba de oameni – care mai pot şi greşi, aşa cum şi eu sînt supus greşelii – aici e vorba de principii, de idealuri, de Identitatea Naţională. ,,Fiecare Neam are un stăpîn, dar şi un înger” – spunea profetul Daniel, în Biblie. Iar îngerul nostru e Limba Română, cea mai scînteietoare pavăză care ne-a apărat şi ne-a ajutat să rezistăm în mijlocul unor seminţii care n-au nimic comun cu latinitatea.

Prin 1990 sau 1991, auzind că Grigore e bolnăvior, l-am invitat la mine acasă, unde se afla vindecătoarea Maria Vârlan. I-am trimis bunului meu amic o maşină, seara, să-l ia de acolo de unde stătea el, cred că prin Cartierul Ferentari. A venit. ,,Taumaturga” i-a făcut nişte ,,pase magnetice”, care nu l-au ajutat cu nimic. Aşa după cum, tot atunci, nu-l ajutaseră nici pe tata, despre care Maria Vârlan avea să-i spună soţiei mele: ,,Nu poţi să te apropii de moşu’: e plin de Dumnezeu!” Altceva a fost, însă, interesant, în acea seară: pur şi simplu, m-am jucat cu Grigore de-a proiecţia lui Isus Christos! Ce s-a întîmplat? Nu mai ştiu de unde primisem o hîrtie cu un desen alb-negru, pe care trebuia să-l priveşti cîteva secunde, după care să-ţi îndrepţi ochii către un perete, pe care, instantaneu, apărea chipul Mîntuitorului! Nici acum nu ştiu dacă era o iluzie optică, sau poate ceva cu mult mai profund, o exteriorizare a Fiului lui Dumnezeu, pe care fiecare dintre noi Îl are în inima lui! Micul ,,cinematograf” l-a uluit pe copilul mare care e Grigore Vieru şi care nu se mai sătura, privind cînd la hîrtie, cînd la proiecţia ,,lanternei magice” de pe tencuiala albă a sufrageriei mele şi care se transformase, pentru cîteva minute, într-un perete al peşterii lui Platon. Desigur, am multe amintiri cu Grigore Vieru. În acest volum omagial, nu le pot povesti pe toate. Dar unele dintre ele îşi cer dreptul la viaţă şi la comunicare. De pildă, ceremonia decernării Premiilor Naţionale ale Fundaţiei ,,România Mare”, în ajunul Crăciunului anului 1991. Trăia Eugen Barbu. Am organizat festivitatea în saloanele boiereşti ale Casei Lido. Printre laureaţi: Grigore Vieru şi soţii Doina şi Ion Aldea Teodorovici. Ce timp glorios, ca Noaptea de Decembrie, a lui Macedonski! Îmi mai aduc aminte de jubileul a 60 de ani de viaţă, cînd poetul a fost sărbătorit, în cadru festiv, la Palatul Cotroceni. Era seara zilei de 14 februarie 1995 şi preşedintele de atunci, Ion Iliescu, ne-a aşezat, pe toţi, pe scena ,,teatrului de buzunar”, cu perdele de catifea şi motive în fir de aur. Am fost mai emoţionat decît alţii, fiindcă acolo, în fosta reşedinţă regală (devenită Palatul Pionierilor), primisem eu, la vîrsta de 14 ani, Buletinul de Identitate, în 1963. Iată că reveneam după 32 de ani, dar nu ca un pionier în pantaloni scurţi, ci ca senator şi şef de partid. Şi mai pretind unii că nu există Dumnezeu! Cît de ciudată e viaţa! Ultima mea întîlnire cu sărbătoritul nostru de azi a avut loc la 2 iulie 2004, cu prilejul Serbărilor de la Putna, cînd am comemorat 500 de ani de la trecerea în eternitate a lui Ştefan cel Mare. După sfînta liturghie, pe cînd mă îndreptam spre ieşire, lăsînd în urmă o frumoasă coroană de flori pe racla de marmură a Voievodului, a apărut pe cărare Grigore. Nu era singur, ci însoţit de iubita lui consoartă. Ne-am îmbrăţişat şi ne-am sărutat, ca doi fraţi buni, de mamă şi de tată într-ale spiritualităţii: mama Limba Română şi tatăl Mihai Eminescu. Într-o efuziune spontană, i-am prezentat proiecţia unui alt scenariu: ,,Mă, Grig, tu ştii ce e aici, în perimetrul ăsta? Ia gîndeşte-te la acea noapte de vară, din 1871, cînd junele Eminescu a dormit în clopotniţa mînăstirii, la numai cîţiva paşi de locul unde dormea şi va dormi mereu Ştefan cel Mare! Îţi poţi imagina, cu ochii minţii? Anton Dumitriu a publicat un volum, cu un titlu sublim: „Cartea întîlnirilor admirabile”. Şi am mai avut noi, românii, parte de o astfel de întîlnire admirabilă, tot într-un sfînt lăcaş: la 17 iunie 1889, la Biserica Sf. Gheorghe Nou, din Bucureşti, stătea pe catafalc şi era prohodit Eminescu, iar aproape de el dormea tot somnul de veci Constantin Brâncoveanu. Oh, de ce n-a apărut cinematografia puţin mai înainte? Am fi avut, azi, la ce să ne uităm şi să ne crucim: Eminescu lîngă Ştefan cel Mare şi, mai apoi, lîngă Constantin Brâncoveanu! Aceştia sînt martirii noştri, zeii noştri tutelari! La lumina lor trebuie să-i creştem pe copiii şi nepoţii noştri!” Poetul lăcrima. Ne-am strîns în braţe, din nou şi, după cîteva fraze convenţionale, de rămas bun, ne-am despărţit. Pentru a ne întîlni, din nou, în mînăstirea miniaturală, de hîrtie şi cerneală tipografică, a acestei cărţi.

CORNELIU VADIM TUDOR

15 ianuarie 2005

COMENTARII DE LA CITITORI