H.C. Andersen – o poveste valahă (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

M-am trezit dimineaţă cu gîndul că trebuie să vă destăinui ceva foarte important: Hans Christian Andersen a trecut şi prin părţile noastre. Se întîmpla în 1840. Domnitor al Valahiei era Alexandru D. Ghica (înainte de căimăcănie), aşezat în scaun printr-o înţelegere ruso-turcă. Andersen venea cu un vapor de la Constantinopol – povestea întregului său periplu o găsiţi în „Memoriile de călătorie în Grecia, Orient şi Ţările dunărene“(…) Am transcris întregul pasaj, precum copiştii din Evul Mediu, ca să vă dăruiesc şi eu ceva – un motiv de reflecţie.
„Constanţa îmbie cu un ţărm jos, ale cărui coaste sînt pline de cochilii. Nu se vedea nici copac, nici tufiş. Doar cîteva colibe fără ferestre, cu streşini plecate către pămînt, încercuite de un gard de piatră. Un steag flutura în vînt, un grup de femei acoperite de văluri se holba la sosirea noastră. Trecînd printr-un foarte puternic curent marin, barca trase la ţărm, unde ne întîmpinară cîţiva tătari gălăgioşi. Cheiul era alcătuit dintr-o grămadă de bolovani, printre care lumea aruncase pămînt amestecat cu iarbă, pentru a netezi locul. Casele de lemn păreau ridicate în cea mai mare grabă. Întregul ţărm părea prevestirea unui deşert în care abia ieri, sau azi, apăruseră locuinţe. Lucrurile noastre fură aruncate în nişte căruţe cu boi şi o pornirăm către un han, destul de arătos, dacă ţinem seama de împrejurimi; atrăgea în special prin curăţenie. Un cerdac acoperit ducea spre cea mai bună odaie, dată pasagerilor de la clasa întîi. În timp ce era pregătită masa, am făcut o plimbare prin oraş.
În 1809, Constanţa fusese distrusă în întregime de ruşi – totul arăta încă de parcă această distrugere
s-ar fi petrecut cu cîteva săptămîni în urmă. Case pricăjite, pe jumătate părăginite, alcătuiau strada centrală, destul de largă; ici-colo, stîlpi de marmură şi piatră, părînd să aparţină unor vremuri de altădată. Mai multe case aveau acoperişul şi veranda susţinute de cîte un stîlp de lemn aşezat pe un antic capitel de marmură. Minaretul singurei moschei, pe jumătate dărîmată, era din scînduri văruite. Fireşte că nu lipsea cafeneaua, însă aspectul ei era, ca şi al muşteriilor, foarte neîngrijit; aici, pe veranda de lemn, se întinseseră cîţiva turci care-şi fumau pipa, îşi beau cafeaua şi nu păreau deloc să ne ia în seamă pe noi, străinii. Cîţiva bărbaţi zdrenţăroşi, cu barbă lungă, turban, caftan şi papuci de saftian umblau pe stradă, culegînd bălegar pentru foc; lemn de foc nu se găseşte pe-aici pe o distanţă de mai multe mile. În apropierea oraşului, se aflau nişte rămăşiţe cîtuşi de puţin neînsemnate din Valul lui Traian, despre care se spune că se întindea de la Marea Neagră la Dunăre; cît vedeam cu ochii, doar mare sau stepă imensă, nici casă, nici fum de la foc de păstor, nici turme de vite, nici un punct viu; doar un cîmp verde, nesfîrşit. Lîngă oraş, pe cîteva petece de pămînt neîngrădit, creştea grîu – nu mai înalt decît iarba şi de aceeaşi culoare cu ea. M-am îndreptat către mare; aproape de ea, chiar la poalele ţărmului, o barză moartă – primul lucru pe care-mi căzuseră ochii. Zăcea cu o aripă întinsă, cu gîtul îndoit; m-am întristat profund, zărind-o! – barza a fost întotdeauna pentru mine cea mai interesantă zburătoare. M-a preocupat de cînd eram copil şi, de altfel, bîntuie prin romanele şi poveştile mele, iar acum era primul lucru pe care îl vedeam, cînd mă îndreptam, peste Mare, spre casă; abia ajunsă pe aceste locuri, murise. Mă cuprinse o superstiţioasă teamă, nimeni nu poate spune că n-a avut asemenea gînduri, măcar vreodată în viaţă: poate şi eu, de-abia ajuns de cealaltă parte a mării, la fel voi sfîrşi. Pe cînd contemplam pasărea, negura s-a întins, din nou, peste mare şi ţărm, atît de compactă şi densă, încît m-am temut că nu voi mai găsi drumul înapoi către han. Nu vedeam nici la patru paşi, aşa încît am pornit drept înainte, m-am căţărat pe-un gard de piatră şi, astfel, am ajuns, pe o scurtătură, la han, unde aştepta o excelentă masă, atît de minunat pregătită, încît chiar dacă toţi cititorii vor spune «nu ne foloseşte la nimic să auzim acum de mîncare», tot vor trebui să audă despre ea: mîncarea. Totul era grozav şi, după cum aveam să aflăm a doua zi, incredibil de ieftin. Nici unul dintre noi nu mai întîlnise aşa ceva; ne-am notat, de altfel, numele hangiului şi al hangiţei şi am promis să-i lăudăm şi să împrăştiem vorba despre ei. Vreau să contribui şi eu la aceasta, deci povestesc: e un austriac, Thomas Tadicsevici, şi locuieşte colţ cu Marea Neagră. După prînz, hainele fură încărcate în mari căruţe, meşterite cu totul din lemn, care trebuiau s-o pornească pe Dunăre chiar atunci şi care, fiind trase de boi, aveau nevoie de toată după-amiaza, noaptea şi ziua următoare, pentru a ajunge la Cernavodă. Noi, în schimb, aveam de mas în Constanţa peste noapte şi, pornind grabnic în zori, urma să ajungem acolo în acelaşi timp cu bagajele. Ţărani valahi, înfăşuraţi în şube de oaie, cu pălării negre de pîslă, ale căror umbre atîrnau pur şi simplu ca o umbrelă peste spinare şi umeri, însoţeau căruţele.

(va urma)
LELIA MUNTEANU

COMENTARII DE LA CITITORI