H.C. Andersen – o poveste valahă (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Am fost asiguraţi că ţara era, pe această porţiune, întru totul liniştită, şi că, în drumul nostru prin stepă, nu vom întîlni decît transhumanţi valahi. O negură groasă şi umedă veni, din nou, dinspre mare, răspîndindu-se peste toată cîmpia: carele încărcate, care plecau, au dispărut ca într-un nor, la numai cîţiva paşi de noi. Era frig, cum fusese în mijlocul mării. Hangiul ne povestise despre aceste puternice schimbări de atmosferă, despre furtunile teribile din ultima iarnă şi despre frig; gheaţa se întinsese pe mare cale de multe mile, încît se putuse merge pe ea de la Constanţa pînă la Varna. Ne-a povestit despre viscolele care goneau cirezile cu păstori peste stepă, despre cîinii fără stăpîn, dintre care am văzut cîţiva. Aceste haite urlătoare bîntuiau, mai cu seamă iarna, în Bulgaria şi Rumelia. Se întîlnesc, adesea, cu lupii şi atacul e la fel de vehement de ambele părţi; o lupoaică singuratică ce se rătăceşte printre cîini e, adesea, cruţată, iar puii pe care-i zămisleşte apoi nu pot fi deosebiţi de cei din propriul neam; îi alăptează cît mai bine, dar dacă împlinesc cîteva zile, îi cară la apă şi, dacă lincăie precum cîinii, îi omoară; instinctul îi spune că sînt cei mai mari duşmani ai neamului ei. Spre seară, vremea s-a îndreptat; m-am plimbat cu Ainsworth de-a lungul plajei, pentru a culege pietre şi scoici; am trecut pe lîngă barza moartă; aproape de ea zăcea un alt leş de biet animal, pe
care-l văzusem şi data trecută, dar nu-i dădusem atenţie, cu toate că era, poate, mai interesant decît barza. Era un pudel mare, cu siguranţă aruncat de pe un vapor şi adus de ape la ţărm; s-ar fi putut scrie despre cei doi un roman al mărilor şi altul al văzduhului – din această ultimă specie nu avem nici unul, dar vor apărea ele, desigur, odată cu baloanele. Pe drumul spre casă, am vizitat una dintre acele neîngrijite colibe tătăreşti, cu streaşina pînă la pămînt; de fapt, am intrat de-a buşilea în odaia care părea în întregime un mare horn; pereţii luceau de funingine, totul în jur se pierdea în fum. O fată de tătar fără văl stătea lîngă foc şi frigea carne într-o ţepuşă. Nu era tocmai frumoasă; trăsăturile îi erau grosolane, ochii spălăciţi, însă figura şi atitudinea ei erau remarcabile: un pictor ar fi putut s-o ia drept model pentru un tablou straniu, cu o lumină dublă, focul înăuntru în colibă şi soarele de-amurg care strălucea, roşu ca sîngele, prin uşa joasă. Cînd am ieşit, luna plutea rotundă, imensă, deasupra mării; pe masa de la han aburea un bol de punch; am petrecut înăuntru o seară plăcută şi veselă, serviciul german, limba germană şi confortul german ne făceau să credem că ne mutaserăm, brusc, din Orient în mijlocul Germaniei. De-a lungul pereţilor, sub ferestre, în jurul camerei, se întindeau divane late, acoperite cu nişte rogojini de papură; acesta ne era aşternutul. Nu puteam să dorm; valurile care loveau ţărmul răsunau precum tunetele; prin fereastră vedeam întinsa mare luminată de luna rotundă şi clară. Plecarea fusese stabilită pentru a doua zi în zori. Veniră nişte ţărani cu cai valahi plini de vioiciune, care jucau în faţa porţii noastre; doi se smulseră, săriră peste gardul de piatră, zburînd, dintr-un salt, dincolo; se stîrniră strigăte şi chiuituri. Între timp, m-am mai dus o dată pînă jos, la mare, să-mi iau rămas bun. Marea largă şi sărată, pe care o îndrăgesc atît, n-aveam s-o mai revăd de-acum pînă s-ajung la ţărmurile daneze. În fine, convoiul se strînse în ordine. Hangiul nostru, în vechea lui uniformă austriacă, o porni înainte călare, iar noi, ceilalţi, îl urmam în grabă prin oraş, în afară, spre nesfîrşita stepă deschisă. La stînga, pe tot lungul drumului nostru de-o zi, se întindea lacul Kara-Su, despre care se spune că ar fi rămăşiţa canalului prin care Traian legase Dunărea de Marea Neagră; ar putea fi foarte uşor repus în folosinţă; dar mai puţin costisitor ar fi dacă
s-ar construi o cale ferată pe acea întindere dreaptă; singura dificultate pentru aducerea la îndeplinire a unui astfel de proiect ar fi venit de la partea turcă. Se pare că a fost deja destul de dificil pentru Compania Danubiană a Vaselor cu Aburi să obţină permisiunea de a construi aici un han şi birouri, pentru ca pasagerii lor să treacă pe acest drum mai scurt prin ţară. Licenţa a fost restrînsă la Comitetul Austriac al Vapoarelor cu Aburi de pe Dunăre, la familia şi prietenii lor. Am trecut pe lîngă ziduri de apărare din perioada ultimului război rus; erau în întregime subminate de cîinii sălbatici. Aceştia găseau în aceste vizuini răcoare vara, cînd soarele arde deasupra stepei lipsite de umbră, sau adăpost şi căldură iarna, cu viscolul şi zăpada biciuind peste capete.

(va urma)
LELIA MUNTEANU

COMENTARII DE LA CITITORI