H.C. Andersen – o poveste valahă (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

În sfîrşit, am ajuns într-un sat; fiecare casă arăta ca un morman pe un tumul. La dreapta se înălţau, pline de mîndrie, cîteva coloane de piatră de la o mînăstire distrusă. Am trecut mai departe şi numai stepa verde, pustie, se întindea înainte şi împrejur. Trei turci în haine pestriţe, cu turban şi caftan fluturînd, veniră călări în goană sălbatică drept spre noi; tot tabloul era ca din Horace Vernet. Allahu akbar! Fu salutul lor. În mijlocul stepei tăcute se afla un cimitir turcesc părăsit, cu pietre de mormînt albe, sparte. Numai pe unele dintre ele se mai vedea turbanul; nici un chiparos, nici un tufiş nu îi umbrea pe morţi: satul care se aflase aici fusese şters de pe faţa pămîntului. Pe orice suprafaţă uniformă, orice obiect, cît de neînsemnat, care iese în evidenţă, trezeşte atenţia. Un vultur mare se aşezase în iarbă, nepărăsindu-şi locul pînă ajunserăm la vreo cincizeci de paşi de el. Vedeam turme de vite, care, de la distanţă, păreau armate în front de luptă. Păstorii valahi semănau cu nişte sălbatici, purtau şube lungi, miţoase, de oaie, pălării uriaşe sau căciuli înguste de blană, plete negre şi aspre le atîrnau pe umeri, toţi duceau grele baltage. Soarele ardea cum niciodată nu mai simţisem. Arşiţa năvălea peste noi, aproape că ne stingeam de sete; cei mai mulţi îşi muiau năframele în nişte băltoace în care mişunau mormoloci şi apoi le storceau, sugînd apa; eu n-am fost în stare decît să-mi umezesc buzele; şi-n mijlocul acelei călduri, în mijlocul arşiţei mistuitoare, păstorii valahi stăteau în hainele lor grele de blană, sprijinindu-se în baltage – bieţi transhumanţi! Auzeam cîntecele lor- melodia îmi răsună şi acum în urechi – trebuie să compun un text pentru ea (…) Bieţi transhumanţi! Trecurăm în grabă pe lîngă ei. Un mic refugiu clădit pentru noi ne-mbia; cafeaua fu fiartă, mîncarăm merindele-aduse; noi eram oaspeţii, tot noi, hangiii. Nimeni nu locuia aici; după ce ne odihnirăm, încuiarăm la loc uşi şi ferestre şi-o pornirăm în grabă în aceeaşi direcţie; cîmpia începuse acum să se-nalţe şi în zare se ivi ierboasa Valahie, ca o mare verde! Treceam pe lîngă dealuri acoperite de scunde foioase – fagi şi mesteceni; totul avea un aer danez, blînd, zîmbitor. Ajunseserăm la Cernavodă, o mîndreţe de oraş în ruină; fiecare casă părea s-o întreacă pe cealaltă prin frumuseţe pitorească. Acoperişul uneia – doar cîteva şipci sub snopii de papură; alta, în schimb, era numai acoperiş, lăsat pînă la pămînt. O puzderie de copii se iţea prin fiecare uşă sau, mai degrabă, prin bortă; cei mici erau goi-puşcă; unul avea, e drept, o căciulă de miel, dar asta-i era toată găteala; un băiat purta caftanul larg al tătîne-său, dar caftanul era deschis şi se vedea că altceva nu mai avea.
Dunărea se revărsase pînă departe, peste cîmpie, apa pleoscăia sub copitele cailor. Steagul austriac fîlfîia pe vasul cu aburi „Argos“. Cei de pe vas ne făceau semne de parcă ajunseserăm acasă; înăuntru era un salon cu oglinzi, cărţi, hărţi şi divanuri elastice, masa era acoperită cu mîncăruri aburinde, fructe şi vin, totul la bord era bun şi în ordine”.

Sfîrşit
LELIA MUNTEANU

COMENTARII DE LA CITITORI