HALUCINAŢII? LUMI PARALELE? MÎNA LUI DUMNEZEU? (1)

in A nu se citi noaptea

La începutul anului 1985, Jeremy Narby, un tînăr şi foarte entuziast absolvent al Universităţii Stanford, a sosit în Valea Pichis, din Amazonul peruvian. Era animat de indignarea provocată de politica Guvernului peruvian de a deposeda populaţia indigenă de pămînturi, pentru a le încredinţa agenţiilor de dezvoltare internaţionale, în scopul creării de păşuni pentru vite. Această acţiune implica defrişarea unor zone întinse de junglă virgină şi distrugerea multor ecosisteme fragile. Ca antropolog, Narby spera să descopere mai multe despre cultura tribală locală înainte ca aceasta să dispară pentru totdeauna. De asemenea, voia să demonstreze că o cultură precum Ashaninca era mult mai armonizată cu ecosistemele locale decît erau modernizatorii cu buldozerele şi cu fierăstraiele lor. Ca parte a lucrării sale de Doctorat, Narby plănuia să întreprindă o analiză culturală, economică şi politică asupra culturii Ashaninca şi, astfel, să demonstreze natura raţională a relaţiei dintre aceste aspecte şi mediul înconjurător.

Scopul lui, însă, nu a fost clar pentru localnici, care l-au abordat cu o mare suspiciune şi, uneori, chiar cu ostilitate. Chestionîndu-i pe şefii de trib, Narby a descoperit că aceştia credeau că el este medic şi că venise acolo ca să le fure cunoştinţele despre plante. Indignat, tînărul antropolog le-a dat asigurări că nu aceasta era intenţia lui, iar, apoi,

i-a întrebat dacă poate afla mai multe despre respectivele plante. I s-a spus că anumite frunze şi lujeri din junglă pot determina comunicarea cu zeii şi pot permite accesul spre alte tărîmuri. Narby cunoştea bine istoria plantelor halucinogene de pe continentele americane şi era dornic să afle mai multe. În special era interesat să afle de unde ştiau localnicii care plante aveau proprietăţi medicinale şi halucinogene şi care nu aveau astfel de proprietăţi. Cînd i-a adresat, pentru prima dată, această întrebare unui localnic, răspunsul acestuia l-a uluit: „Eram în pădure şi stăteam pe vine, lîngă un tufiş, ale cărui frunze puteau vindeca muşcătura mortală a unui şarpe. Afli aceste lucruri bînd «ayahuasca»”, i-a spus el.

Narby dorea să afle mai multe. Ce era această ,,ayahuasca” şi cum putea ea să informeze o persoană în legătură cu ceva. A făcut o serie de investigaţii şi, în cele din urmă, i-a fost prezentat unui şaman Ashaninca, pe nume Ruperto Gomez. În limbajul local, aceşti oameni sfinţi erau numiţi ,,ayausqueros”, o referinţă clară la misterioasa ,,ayahuasca”. Gomez i-a spus că, pentru oamenii din pădurile tropicale amazoniene, ,,ayahuasca” era echivalentul unei televiziuni forestiere. Prin întîlnirile cu alte fiinţe din timpul stării de visare provocată de ,,ayahuasca”, informaţia era transmisă din lumea spiritelor în lumea noastră, adică în realitatea fizică. Narby voia să descopere mai multe şi, curînd, s-a îmbarcat în prima sa călătorie ,,ayahuasca”. Şi ce călătorie semnificativă a fost! A spus că băutura numită ,,ayahuasca” avea un gust asemănător cu acela al grepfrutului acidulat, lăsînd o senzaţie neplăcută. La prima tentativă, a vomitat acel lichid dezgustător. A doua încercare a fost mult mai eficientă şi, în 30 de secunde, imaginile au început să i se reverse în minte. Apoi, subit, acele imagini halucinante au dispărut şi s-a trezit într-un cu totul alt loc. Cînd s-a obişnuit cu noul mediu, s-a pomenit înconjurat de doi boa constrictori uriaşi: „Şerpii aceştia enormi sînt acolo – am ochii închişi şi văd o lume spectaculoasă, alcătuită din lumini strălucitoare şi, în mijlocul acestor gînduri înceţoşate, şerpii încep să-mi vorbească. Ei îmi explică faptul că sînt doar o fiinţă umană. Simt cum mintea îmi crapă şi, în fisuri, văd aroganţa nesfîrşită a presupoziţiilor mele. Este profund adevărat că sînt doar o fiinţă umană şi, în majoritatea timpului, am impresia că înţeleg totul, pe cîtă vreme iată-mă aici, într-o realitate mult mai puternică, pe care nu o înţeleg deloc şi a cărei existenţă, în aroganţa mea, nici măcar nu o bănuiam“.

La revenirea în realitatea obişnuită, Narby a constatat că percepţia sa asupra naturii Universului se schimbase. Era convins că aceşti şerpi erau entităţi reale, cu puteri nebănuite. Mai tîrziu, l-a întrebat pe Gomez cine erau acei şerpi. ,,Mama licorii «ayahuasca»”, a fost răspunsul. ,,Ayahuasca” este un grup de halucinogene, care par să funcţioneze diferit de clasicele substanţe psihedelice. Ele deschid mintea umană spre un nivel superior al conştiinţei, spre un loc ce pare mai real decît lumea lăsată în urmă. În aceste alte dimensiuni pot fi întîlnite entităţi care par a avea propriile existenţe şi motivaţii independente. Aceste fiinţe au puteri care le fac să fie aproape ca nişte zei. Iată de ce forţele care facilitează aceste comunicări din spaţiul intern se numesc enteogene, fiind substanţe care generează divinul lăuntric. Cine sînt aceste creaturi, ca nişte şerpi, şi ce ne pot spune despre adevărata natură a Universului? Pentru a găsi unele răspunsuri, trebuie să călătorim, la fel ca Narby, în jungla amazoniană.

Cu 2 ani înainte de experienţa lui Narby cu acei doi şerpi, psihologul israelian Benny Shanon se afla într-o vacanţă de drumeţii, prin junglele Ecuadorului. El şi alte două cupluri au angajat o indigenă ca ghid. Cum Shanon era singur, i-a fost mai la îndemînă să discute cu ghidul decît cu tovarăşii săi de drumeţii. A constatat că femeia avea cunoştinţe surprinzătoare despre simbolismul viselor şi despre viaţa interioară a minţii. Mai mult, cînd şi-a descris propriile vise, aceasta i-a prezentat un model extrem de bine structurat cu privire la felul cum ar trebui interpretate visele. Spre marea sa uimire, Shanon a constatat că această femeie, care abia dacă ştia să citească, îi explica o teorie complexă, pe care a expus-o într-un mod desăvîrşit. Continuînd să pună întrebări, Shanon şi-a dat seama că femeia îi prezenta informaţii pe care le primise în timpul unei stări halucinatorii. A întrebat-o cum a reuşit să intre în acea stare, şi ea i-a spus că a folosit o fiertură foarte puternică, pe care băştinaşii o obţineau din plante şi care era contraindicată oamenilor albi. Shanon a întrebat dacă i s-ar permite, totuşi, să încerce această băutură, iar femeia i-a răspuns că va trebui să-l întrebe pe vraciul local – ,,brujo”.

La întoarcerea din drumeţie, Shanon a fost condus în satul femeii şi i s-a dat o adresă. I s-a spus să se ducă la acea adresă şi să ceară ceva numit ,,ayahuasca”. Ulterior, a constatat că, la adresa respectivă, se afla, dintre toate lucrurile posibile, o băcănie. A întrebat de acea substanţă, după cum i se spusese. Vînzătoarea s-a dus în spatele prăvăliei, a dat la o parte o draperie şi, acolo, pe podea, Shanon a văzut o stivă de buşteni. Femeia a luat unul dintre buşteni, cam de 30 de centimetri, şi l-a pus pe tejghea.

– Zdrobeşte-l, fă o supă din el şi bea-o noaptea, tîrziu.

Asta a fost tot. Shanon a transportat buşteanul la Ierusalim şi a aşteptat cîteva luni pînă să-l încerce. Prima lui tentativă de a prepara miraculoasa băutură s-a soldat cu un eşec. Ulterior, a descoperit că ar fi trebuit să folosească tot buşteanul, nu doar scoarţa, după cum presupusese, şi că ar mai fi trebuit să adauge frunzele unei alte plante.

După 8 ani, în 1991, Shanon avea ,,să se întîlnească”, din nou, cu acea băutură, dar, de data aceasta, licoarea fusese preparată special pentru el, în Brazilia, de către membrii unei biserici, numită Santo Daime. Cu această ocazie, experienţa sa a fost de-a dreptul uluitoare. Se pare că a văzut Istoria omenirii desfăşurîndu-se în faţa ochilor săi, începînd din vremurile antice pînă la evenimentele moderne. Deşi nu era decît un observator, avea impresia că simţea motivaţiile, speranţele şi temerile oamenilor pe care îi vedea. De-a lungul voiajului său prin Istorie, a înţeles un aspect semnificativ: „Am înţeles, în special, că teoriile de proces, precum psihanaliza, sau evoluţionismul darwinian, scăpau din vedere esenţialul. Astfel, esenţa persoanelor şi a speciei nu este determinată de procesele menţionate de aceste teorii, ci ea este la îndemîna oricui, fiind determinată la un alt nivel. Procesele doar definesc realizarea acestei esenţe în lumea fizică, în orice moment“.

Era evident că acest tînăr universitar percepuse evoluţia umană din perspectiva a ceva aflat atît înăuntrul, cît şi în afara conştiinţei umane, ceva care observă, simte, empatizează şi călăuzeşte. Acest imperativ se pare că ne ghidează prin timp şi spaţiu, avînd propria agendă, care poate să se manifeste în lumea fizică, dar e localizată la un alt nivel. Shanon adaugă, apoi, o fascinantă şi, în ultimă instanţă, semnificativă coda la această nouă interpretare: „Am mai înţeles că tot ceea ce trăiam avea legătură cu lumea Cabalei. Am realizat că diferitele scene cereşti descrise în textele ezoterice evreieşti nu sînt fictive. M-am pomenit asimilînd ideea că realitatea, aşa cum o percepem noi, nu este decît un văl, o cortină, care ascunde esenţa secretă, nevăzută, a lucrurilor“. Acest comentariu este fascinant. Cabala nu este un sistem religios, ci unul mistic, explicînd realitatea într-un mod cu totul diferit de ştiinţa modernă, care rămîne, în esenţa ei, experimentală şi raţională.

După cum am descoperit în analiza pe care am făcut-o asupra operei lui Rabbi Joel Bakst, Cabala este, pur şi simplu, o distilare a credinţelor care au fost transmise din trecutul îndepărtat, poate dintr-un trecut care, acum, este pierdut pentru Istorie. Este posibil ca, în aceste texte, şi chiar în textele străvechi ale tuturor religiilor antice, să fie descoperite indicii cu privire la apariţia noastră ca specie? Este posibil ca noi să nu fim ceea ce părem, sau, şi mai important, ceea ce credem că sîntem? Este posibil ca o altă inteligenţă să ne călăuzească drumul prin Istorie? Dacă ar fi să-i credem pe ,,ayausqueros”, calea şamanului deschide canale de comunicaţie cu divinul, care nu sînt disponibile tuturor fiinţelor umane. Este un divin care ne dă sfaturi imediate şi, procedînd astfel, lărgeşte canalele de comunicaţie. Dovezi în acest sens pot fi întîlnite în însăşi istoria licorii ,,ayahuasca”, în modul cum a fost descoperită şi cum a devenit parte a culturii amazoniene.

Istoria licorii ,,ayahuasca”

Marele mister constă în modul cum au reuşit populaţiile din pădurile tropicale amazoniene să descopere ,,ayahuasca”. Aceasta presupune alăturarea a două plante, totalmente separate, şi crearea unei băuturi, prin fierberea acestora timp de cîteva ore. Prima plantă se numeşte ,,Baniseteriopsis caapi”şi este o plantă tîrîtoare, care se găseşte în Bazinul Amazonului. A doua plantă se numeşte ,,Psychotria viridis” şi este un arbust din familia cafelei. Interesant este faptul că localnicii o numesc ,,chacruna”, sau ,,chacrona”. Aceşti termeni provin din limba indiană Quechua şi îşi au rădăcina în verbul ,,chaqruy”, care înseamnă ,,a amesteca”. Amestecate, aceste două plante creează o băutură puternic halucinogenă, cunoscută sub numele de ,,yage”, sau ,,ayahuasca”. Ultimul termen provine tot din limba Quechua, fiind derivat din cuvintele ,,aya” (,,suflet”) şi ,,huasca” (,,viţă”). Cu alte cuvinte, ,,viţa sufletului”.

Primul studiu ştiinţific efectuat asupra acestei substanţe a început în preajma anului 1850, cînd botanistul britanic Richard Spruce a observat că indienii de pe cursul superior al Fluviului Rio Negro beau ,,yage”. El a aflat că unul dintre ingrediente era o anumită liană. A trimis eşantioane din acea plantă în Marea Britanie, pentru a fi analizate. Într-o perioadă de aproximativ 10 ani, el a întîlnit mai multe varietăţi de ,,yage”, în Brazilia, Venezuela, Columbia şi Peru. A încercat băutura chiar el şi i-a cunoscut puterile mental-modificatoare. În 1858, un geograf ecuadorian, Manuel Villavicencio, a scris despre utilizarea ,,ayahuascăi” în ceremoniile de vrăjitorie şi divinaţie de pe cursul superior al Fluviului Rio Napo. Citind această lucrare, Spruce a recunoscut efectele descrise de Villavicencio ca fiind similare cu acelea pe care le experimentase în călătoriile sale. În 1905, un călător, Rafael Zerda Bayon, a sugerat că ,,ayahuasca” era mai mult decît un drog halucinogen. Într-adevăr, pentru el putea să genereze comunicare telepatică, în cadrul viziunilor pe care acea substanţă le plasa în mintea subiectului. Ca o recunoaştere a acestui fapt, el a propus numirea constituentului principal ,,telepatină”. Această denumire a fost preluată de chimistul columbian Guillermo Fischer Cárdenas, cînd, în 1923, a reuşit să izoleze compusul. Ulterior, acest nume, extrem de controversat, a fost schimbat în ,,yagéină” şi, apoi, în ,,banisterină”. Numele definitiv, ,,harmalină”, a fost adoptat cînd s-a descoperit că ingredientul activ al băuturii era identic, din punct de vedere chimic, cu o substanţă găsită în seminţele unei plante din Orientul Mijlociu: iarba tătărască, sau harmala. Opera lui Cárdenas este o recunoaştere a dezvoltării rapide a biochimiei, în cei aproximativ 100 de ani anteriori.

Începînd cu mijlocul Secolului al XIX-lea, a crescut interesul pentru efectele substanţelor care sînt produse în mod natural în corpul omenesc. Chimiştii şi farmacologii au izolat, cu regularitate, noi substanţe, care puteau fi folosite în medicină. De un interes deosebit au fost cercetările privind proprietăţile farmacologice ale unui grup de compuşi numiţi ,,alcaloizi”. Aceştia se găseau în multe plante aflate la îndemîna cercetătorilor europeni. Cu toate că nu era o regulă, se obişnuia ca un alcaloid derivat dintr-o anumită serie de plante să fie numit prin adăugarea sufixului ,,-ină” la numele speciei, sau al genului. Dacă erau mai mulţi alcaloizi extraşi din aceeaşi plantă, se foloseau mai multe sufixe, printre care ,,-alină”,

,,-aloi”, sau ,,-inină”. Prin urmare, nu e deloc surprinzător faptul că, în 1841, un chimist german, pe nume H. Göbel, a izolat un nou alcaloid, din seminţele plantei harmala. Respectînd tradiţia, a numit substanţa ,,harmalină”. Şase ani mai tîrziu, în 1847, colaboratorul său, J. Fritsch, a extras al doilea alcaloid din seminţe, numindu-l ,,harmină”. După 50 de ani, Cárdenas a izolat al treilea alcaloid, numit ,,harmalol”. Toate cele trei substanţe sînt clasificate, acum, împreună, ca beta-carboline, avînd o funcţie uimitoare: acţionează ca inhibitori ai monoaminoxidazei (IMAO). Monoaminoxidazele (MAO) sînt enzime care se găsesc în corpurile animalelor. La oameni, există două tipuri, MAO-A, care se găseşte în abdomen, şi MAO-B, care se găseşte în sînge. (Ambele se găsesc şi în celulele cerebrale). MAO-A este enzima principală, care se descompune şi inactivează serotonina, aflată în relaţie cu glanda pineală. Aşadar, orice substanţă care interferează cu MAO-A va cauza o acumulare de serotonină în corp. După cum am văzut, cele două ingrediente ale licorii ,,ayahuasca” sînt scoarţa plantei ,,Banisteriopsis caapi” şi frunzele ,,Psychotria viridis”. Acestea sînt amestecate într-o oală cu apă clocotindă şi sînt lăsate timp de cîteva ore, rezultînd un lichid brun.

,,Psychotria viridis” conţine o substanţă puternic psihotropă, numită ,,dimetiltriptamina” (DMT), aceasta fiind însăşi substanţa la care se referea Joel Bakst în lucrarea sa. (Această substanţă este derivată din triptofan şi este analogă structural cu serotonina, melatonina şi cu alte triptamine psihedelice). DMT produce halucinaţiile menţionate de persoanele care ingerează ,,ayahuasca”. Totuşi, dacă ,,Psychotria viridis” este administrată oral, fie sub formă lichidă, fie prin mestecarea frunzelor, nu este perceput nimic neobişnuit, datorită structurii chimice a DMT, asemănătoare cu serotonina. De îndată ce DMT ajunge în intestine, ea va fi inactivată de MAO-A. Poţi să mănînci şi să bei cîtă ,,Psychotria viridis” doreşti, şi nu se va întîmpla nimic, în afară de faptul că te vei simţi puţin cam plin şi balonat. Şi, atunci, de ce ,,ayahuasca” este atît de eficientă ca halucinogen?! Ei, bine, răspunsul este foarte simplu. Se ştie, acum, că ,,Banisteriopsis caapi” este singura dintre cele 80.000 de specii de plante amazoniene care conţine trei alcaloizi harmala: harmina, harmalina şi tetrahidroharmina. Fiecare dintre aceştia este un foarte eficient IMAO. Inhibînd eficacitatea MAO, harminele permit DMT să pătrundă în circuitul sîngelui. Odată ajunsă acolo, DMT este liberă să străbată bariera cerebro-sangvină, pentru a activa locurile cu receptori din creier. Aşadar, cum au decis popoarele băştinaşe din pădurile tropicale amazoniene pe care dintre plante să le amestece? Etnobotanistul Richard Evans Schultes chiar formulează această întrebare: „Ne întrebăm cum au reuşit oamenii din societăţile primitive, fără cunoştinţe de chimie, sau fiziologie, să ajungă la soluţia activării unui alcaloid printr-un inhibitor de monoaminoxidază. Pură experimentare? Probabil că nu. Exemplele sînt nenumărate şi ar putea să se înmulţească în urma cercetărilor viitoare“.

Unii ar răspunde la această întrebare spunînd că băştinaşii au ştiut cum să procedeze pentru că plantele însele le-au oferit informaţii. Dar ,,ayahuasca” oferă şi alte surprize ştiinţei moderne. În octombrie 2011, revista britanică ,,New Scientist” a publicat un articol uluitor. Draulio de Araujo, de la Institutul Creierului, din cadrul Universităţii Federale Rio Grande do Norte, din Natal, Brazilia, a testat 10 persoane – care foloseau, în mod obişnuit, ,,ayahuasca” -, în timp ce priveau imagini cu oameni, sau animale, creierele fiindu-le scanate cu nişte instalaţii de RMN. Apoi, le-a cerut voluntarilor să închidă ochii şi să-şi închipuie acele imagini. Deloc surprinzător, activitatea în cortexul vizual primar al creierului era mult mai redusă cînd oamenii îşi închipuiau imaginile decît atunci cînd le priveau. Voluntarilor li s-a dat o doză de ,,ayahuasca”, iar, apoi, experimentul a fost repetat. Ceea ce i-a uluit pe cercetători a fost faptul că nivelul de activitate al cortexului vizual a fost identic, indiferent dacă voluntarii vedeau imaginile reale, sau percepeau viziunile induse de ,,ayahuasca”. Araujo a concluzionat că viziunile aveau, în mod clar, o bază reală, neurologică, asta însemnînd că nu erau simple închipuiri. Michael Brammer, şeful unităţii de imagistică cerebrală de la King’s College, din Londra, a fost impresionat de robusteţea statistică a cercetării, însă a adăugat că RMN-ul „nu reprezintă o cartografiere unu-la-unu a activităţii cerebrale. Dacă ar fi aşa, lucrurile ar fi mult mai simple“.

În monografia originală, Araujo a arătat că stimularea datorată viziunilor induse de ,,ayahuasca” era concentrată în cîteva zone ale creierului: occipitală, temporală şi frontală. Tehnic, acestea au fost descrise ca BA30 şi BA37, cunoscute pentru memoria episodică, şi BA10, pentru memoria de lucru şi procesarea informaţiilor de la surse interne, cu implicaţii în imaginaţia prospectivă intenţională. În introducerea articolului, autorii afirmă: „Mărind intensitatea amintirilor memorate la un nivel identic cu acela al imaginii naturale, «ayahuasca» oferă un statut de realitate experienţelor interioare. Prin urmare, este de înţeles de ce «ayahuasca» a fost selectată cultural, de-a lungul mai multor secole, de către şamanii din pădurile tropicale, pentru a înlesni revelaţii mistice de natură vizuală“.

Acest fapt demonstrează că ,,ayahuasca” generează viziuni la fel de reale ca tot ceea ce văd ochii noştri, în realitatea înconjurătoare. Ar putea fi găsită o explicaţie presupunîndu-se că imaginile văzute sînt iluminate de biofotoni? Dacă aşa stau lucrurile, nu este deloc surprinzător că, în astfel de situaţii, creierul reacţionează ca şi cum ar prelucra imagini din exterior. Totuşi, faptul că DMT se află în creier este dincolo de orice îndoială, aşa că întrebarea de interes ar trebui să fie: De ce se află acolo? În cartea ,,Entheogens and the Future of Religion” (,,Enteogenele şi viitorul religiei”), psihiatrul Rick Strassman formulează această întrebare, într-o manieră precisă şi specifică: „De ce avem, cu toţii, DMT în creier? De ce există un compus care generează experienţe de contact extraterestru – moarte, călătorie spaţială şi alte efecte extraordinare -, atunci cînd este administrat (sau produs)? Totuşi, o întrebare comparabilă nu este formulată cu privire la siliciul din cipurile de computer. Mai degrabă, siliciul se află în cipurile de computer, deoarece funcţionează; este cea mai bună moleculă pentru funcţia necesară. În acelaşi mod, avem DMT în creierele noastre, deoarece funcţionează. Este cea mai bună moleculă pentru funcţia necesară, de reacordare a capacităţilor de percepţie ale creierului la diferite niveluri. În acest caz, întrebarea evoluţionistă trebuie formulată astfel: «De ce am avea nevoie de astfel de capacităţi, dacă modelul ştiinţific al realităţii este corect?»“.

Acestea au fost întrebările la care Strassman a încercat să răspundă, prin cercetarea sa inovatoare privind efectele DMT, materializată în lucrarea ,,DMT – Molecula spiritului”, în care sînt descrise rezultatele mai multor experimente clinice, pe care autorul le-a efectuat la începutul anilor ‘90. În 1996, cînd DMT a fost declarată substanţă ilegală în SUA, Strassman a fost nevoit să obţină o aprobare oficială pentru a le administra doze de DMT voluntarilor. Rezultatele obţinute de el sînt uluitoare şi ne oferă informaţii solide cu privire la experienţa fenomenologică a DMT.

(va urma)

Anthony Peake

COMENTARII DE LA CITITORI